Arta seducţiei - Cold Mountain

La prima vizionare, The English Patient al lui Anthony Minghella m-a plictisit, dar apoi am constatat că nu-mi pot scoate din cap cîteva secvenţe - Kristin Scott Thomas stingîndu-se într-o peşteră din deşert şi scriindu-şi ultimele gînduri ("Murim ascunzînd în noi o comoară de amanţi şi triburi"); Scott Thomas blocată într-o maşină, sub o furtună de nisip, zîmbind în timp ce Ralph Fiennes îi vorbeşte despre un vînt din Maroc, "împotriva căruia felahii se apără cu cuţitele"; aşa că m-am hotărît să revăd filmul. La a doua vizionare m-am plictisit mai puţin şi după un timp am constatat că făcusem o fixaţie pe o anumită imagine cu Juliette Binoche, în combinaţie cu melodia lui Irving Berlin Cheek to Cheek, deci trebuia să-l mai văd o dată. Şi tot aşa. Acum presimt că o singură vizionare mă mai desparte de momentul în care, definitiv luminat sau complet amăgit, voi conchide că The English Patient e o capodoperă.

Cît despre Talented Mr. Ripley - povestea unui băiat care îl invidiază atît de tare pe un alt băiat pentru a sa dolce vita, încît i-o ia -, l-am văzut de trei ori şi tot nu ştiu dacă viziunea lui Minghella asupra personajului Patriciei Highsmith este cea mai bună, dar ştiu un lucru: la vita pe care a reconstituit-o Minghella (Italia anilor '50 - teren de joacă pentru americanii de bani gata) pare cea mai dolce dintre toate, iar Talented Mr. Ripley este unul dintre cele mai ademenitoare filme de suspans servite vreodată de Hollywood; îţi lasă gura apă ca unul dintre meniurile acelea speciale pe care le pregătea Hitchcock (felul întîi: Grace Kelly; felul doi: Cary Grant; felul trei: Coasta de Azur).

Pe scurt, Minghella practică arta seducţiei prin cinema. Lucrează cu cele mai bune materiale: în The English Patient folosea deşerturi africane, coline toscane şi cîteva dintre cele mai frumoase feţe din cinematograful contemporan - Scott Thomas, Binoche, Fiennes; în Talented Mr. Ripley punea la lucru Italia şi farmecele combinate ale unor Jude Law, Gwyneth Paltrow, Cate Blanchett şi Matt Damon; iar în noul său film, Cold Mountain, el vine cu Jude Law, Nicole Kidman şi munţii noştri (a filmat în România), care îi interpretează superb pe munţii lor (din Carolina de Nord). Pentru unii ingraţi, frumuseţea fizică a filmelor lui Minghella e un indiciu al superficialităţii lor, dar ea trebuie pusă în legătură cu vechea reputaţie a Hollywoodului - pentru lustru, pentru glamour, pentru o piele mai fină, mai îngrijită, mai sexy decît a altor cinematografii -, o reputaţie pe care Hollywoodul modern şi-a cam neglijat-o (în ultimii ani, ea a fost cultivată mai bine de cineaşti asiatici precum Wong Kar-wai şi Zhang Yimou) şi care trebuie apărată, pentru că fără ea am pierde însăşi idila mersului la cinema.

Pe ultima sută de metri a Războiului de Secesiune, un soldat confederat (Law) dezertează şi se întoarce acasă, în orăşelul Cold Mountain; dar adevăratul cămin pe care speră să-l găsească, la capătul unui drum cumplit, e o persoană, o fiică de preot (Nicole Kidman) pe care n-a mai văzut-o de trei ani şi, înainte de asta, n-a apucat să o sărute decît o dată. Vedem în flashback cele cîteva întîlniri din care a constat idila lor, şi ce ne arată Minghella poate părea prea puţin şi prea banal, dar cred că asta e ideea: cei doi au la dispoziţie numai cîteva imagini pe care, în cei trei ani, memoria lor le-a supus la nenumărate proiecţii şi cărora imaginaţia le-a pus, probabil, floricelele ei.

Minghella nu discută războiul şi nici problema sclaviei; războiul nu contează decît prin obstacolele pe care le pune în calea reîntregirii, prin forţele practic impersonale pe care le dezlănţuie - pămîntul care parcă vrea să acopere trupul bărbatului, iernile de privaţiuni şi muncă grea, care parcă vor să îngheţe inima femeii. Contează credinţa lui Minghella în îndrăgostiţii săi, în legătura aceea cît se poate de fragilă, care totuşi nu vrea să cedeze. Cold Mountain (ecranizarea romanului lui Charles Frazier, tradus la Editura Polirom) este un film romantic în cel mai bun sens al cuvîntului. Nu e nimic vag sau înceţoşat în poezia sa, nu e pic de moliciune în spiritul său. E atît de clar încît e mitic. E loial iluziei trăite de orice îndrăgostiţi (măcar timp de trei secunde, dacă nu timp de trei ani) că numai ei contează pe pămînt, că singura poveste importantă e a lor - restul sînt incidente, scurte digresiuni, roluri episodice, martori, complici, umplutură. Şi loialitatea asta cere tărie.