CronicUTE: Homeless-ii din axis mundi - Antigona

Sunt unele texte clasice care cu greu ar mai putea spune ceva nou astăzi. Valoarea lor stă de fapt, în calitatea de a se mula pe o realitate identificabilă în contemporaneitate şi al cărei sens profund îl pot dezvălui. De multe ori, asta e de ajuns. De multe ori nu e.

Antigona are un rapel puternic în lumea contemporană prin relaţia dizarmonică între autoritatea laică şi cea a credinţei. Conflictul între stat şi Dumnezeu este vechi, iată, de dinainte de Hristos şi atât de acut prezent în lumea modernă (războiul din Irak şi Afganistan, cel din fosta Iugoslavie, chiar în inima Europei, atacurile teroriste motivate religios pro sau contra partizanilor unor credinţe sau în numele unui Dumnezeu indiferent de ce nume ar purta El, dezechilibrul de putere între axa militară a autorităţii laice şi armatele religioase fanatice, indiferent de religie). Antigona este din acest punct de vedere în actualitatea imediată universală.

De aici a pornit în demersul său regizoarea Anna Badora la Schauspielhaus din Graz cu textul lui Sofocle rescris. Mizând pe eterogenitatea omogenă (scuzaţi jocul de cuvinte) a unui cor de 20 de actori de vârste şi naţionalităţi diferite (inclusiv de diferite rase) care îşi pot păstra diferenţele culturale fiind în acelaşi timp unitari, coerenţi şi funcţionând ca un organism (funcţia principală a corului antic), Anna Badora a mutat tragedia Antigonei în centrul lumii. A globalizat-o. A universalizat-o. În plus, corul are culoarea unei trupe de hip hop şi aspectul unor homeless newyorkezi cărora le lipsesc doar butoaiele în flăcări. Personaj principal în spectacol, corul îşi schimbă adesea nu numai funcţia, ci şi atitudinea. El este şi actant, dar şi obiect al manipulării, este ţinta electorală a lui Creon, dar şi asasin prin complicitate al Antigonei, şi bocitoare şi ciorile-cobe care muşcă din trupul victimei. Visele corului, ale acestei esenţe a umanităţii adormite, incapabile să oprească tragedia (decât să murim mai bine să dansăm, o proclamaţie mereu strivită de realitate) sunt coşmaruri străjuite de un tiran mereu treaz, scrutând nemişcat un viitor sumbru. Se spunea că pe vremea lui Stalin lumina din biroul acestuia de la Kremlin nu se stingea niciodată. Şi chiar aşa era. "Tătucul" muncea pentru popor zi şi noapte. Stalin nu era acolo, desigur, tot timpul, dar avea grijă ca mitul ăsta să fie întreţinut. Aşa se conservă teroarea, cu aparenţe de sacrificiu de sine. Creon străjuieşte visele poporului, dar imaginea lui neclintită are ceva ameninţător în ea.

De o parte, un Creon oarecum misogin (are o obsesie să nu fie condus/subordonat unei femei), dictator fără argumente, fricos în esenţă (se pleacă imediat în faţa profeţiilor lui Tiresias), abuzând haotic de putere, un portret de conducător îmbătat de autoritate de care se foloseşte discreţionar. De partea cealaltă, Antigona este redusă la nesupunere faţă de tiranie din spirit uman, ceva din esenţa fiinţei umane apriori funcţionează încă în ea. Între cele două extreme, esenţializate la câte o singură calitate, dictatura, respectiv umanitatea, dramaturgul Marion Hirte care a scris scenariul după Sofocle a distribuit corul în rolul principal. Corul ca masă umană manevrabilă. Pagubele colaterale ale conflictelor. Victimele neprevăzute, dar inevitabile. Iluştrii anonimi ai războaielor. Cei care nu s-au mai întors niciodată de pe front, dar nu sunt nici pe listele cu morţi. Cei care au dispărut în lagăre. Cei despre care Pentagonul sau Al Qaida nu ştiu niciodată ce s-a întâmplat cu ei. "Şi alţii" în permanenţă. Anna Badora îi pune aici în prim plan, le dă porta vocea să strige. Războiul, teroarea, nedreptatea politică văzută de cei care nu contează niciodată. Şi ei sunt aşa cum ne aşteptăm: victime, dar şi călăi. Buni, dar nu exagerat de buni. "Să fii bun peste măsură e rău". Schimbători cum bate vântul. Gata oricând să se dea cu cel puternic. Prin urmare manipulabili, adică umani.

Mi-au rămas în minte două imagini. Îngroparea Antigonei în stâncă prin simpla căţărare a corului pe nişte scări (dacă tot suntem în centrul universului trebuia să fie o axis mundi pe acolo) şi disperarea lui Creon care aleargă epuizant într-o totală dezicere de sine către celula mortuară a Antigonei. Are ceva patetic alergarea lui Creon, ceva din tristeţea şi derizoriul decăderii tiranilor.

Minunaţi ca de obicei actorii de limbă germană, de data asta austrieci, cu binecunoscutul stil de joc brechtian, rece, detaşat, raţional, impecabil. Fără nicio notă falsă, fără emoţie, fără greşeală.

Festivalul UTE a început. Cu dreptul.


Stagiunea europeană la Bucureşti şi Cluj
Festivalul UTE
Antigona
Bucureşti, Teatrul Bulandra