Viaţa teatrală românească pare, în această toamnă a tuturor spaimelor noastre, în culmea animaţiei: festivalurile se înghesuie, premierele abia-abia îşi mai fac loc printre alte "evenimente", legiuitorii (şi aplicanţii legilor) muncesc pe brânci, sindicatele combat cât pot, tinerii actori aleargă de la o "audiţie" la alta, conferinţele de presă se ţin lanţ. Mai rău o duce teatrul propriu-zis - dar asta este, în context, o discuţie inutilă. Printre atâtea atracţii, riscă să se piardă cu firea nu doar spectatorul obişnuit, ci şi, nu-i aşa, specialistul.
Care specialist, solicitat să-şi împartă atenţia în cinci-şase locuri concomitent, are de ales între a se transforma într-un soi de turist năuc, ce bifează "obiectivele" din fugă şi-şi dă cu părerea asupra întregului după numai o părticică din el, sau a deveni ultra-selectiv şi tăios, tăind, adică, de pe listă nume şi titluri şi limitându-se a urmări, din noianul de "manifestări" unde e invitat, doar una sau două. Personal, am optat pentru această din urmă soluţie şi, după ce mi-am alcătuit un "ţintar" de-a dreptul ştiinţific, care îmi permitea să văd câte puţin din toate festivalurile aflate în desfăşurare prin ţară, am rupt mărunţel hârtiile cu tabele şi grafice şi am rămas în Bucureşti. Unde, nu-i vorbă, aveam la dispoziţie patru festivaluri.
Lăsând gluma la o parte, fapt este că, dacă ne oprim o clipă din cursa necontrolată în care ne-am pomenit angajaţi, constatăm că teatrul românesc tinde să-şi deghizeze neputinţele şi neajunsurile sub falsa vioiciune dată de mulţimea festivalurilor şi de aparenta lor bogăţie. Pe deasupra, tot mai multe dintre acestea, indiferent cât de... naţional se intitulează, au început să invite spectacole din străinătate, uneori în proporţie egală cu producţiile autohtone. E o simplă întâmplare? Fără îndoială, nu: profesioniştii scenei (cei autentici) simt nevoia unei confruntări artistice reale, cu parteneri puternici.
Iată de ce, din mulţimea întâlnirilor teatrale ce ne "ameninţă" şi în continuare, sunt de urmărit în primul rând cele ce oferă (şi) produse de import; iar dintre acestea se detaşează, fireşte, Festivalul Naţional de Teatru (1-10 noiembrie 2008) şi Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, găzduit de Teatrul "Bulandra" vreme de opt săptămâni şi mai bine, de la mijlocul lui octombrie şi până aproape de Crăciun.
Reuniune itinerantă, desfăşurându-se pe rând la sediul fiecărei instituţii din componenţa Uniunii Teatrelor din Europa (organizaţie iniţiată în 1990 de regretatul regizor italian Giorgio Strehler, ca un fel de club de elită al scenelor continentului), Festivalul UTE poposeşte din nou la Bucureşti, după fulminanta sa ediţie din 1995. Pe atunci, "Bulandra" era unica instituţie românească de spectacole membră a Uniunii; de câteva luni încoace i s-a alăturat Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Mai mult, de aproape doi ani preşedinţia UTE este deţinută de directorul Teatrului "Bulandra", regizorul Alexandru Darie - un motiv în plus ca festivalul să ne trezească interes.
Primul spectacol din ceea ce se anunţă a fi o veritabilă paradă - poate nu atât a vedetelor scenei, cât a scenelor-vedetă din Europa - a avut deja loc acum circa zece zile: Antigona de Sofocle, montare semnată, la Teatrul din Graz (Schauspielhaus Graz), de regizoarea Anna Badora, totodată directoare a ansamblului austriac: un spectacol simplu, viguros, auster, care "citeşte" celebra piesă a autorului antic elin ca pe o alegorie a societăţii contemporane. Operând drastice reducţii în text, regizoarea deplasează centrul de greutate al conflictului - după moartea regelui Oedip, cetatea Thebei este disputată de cei doi fii ai săi, Eteocle şi Polinice, care se ucid reciproc; tiranul Creon ordonă ca primul să fie înmormântat cu onoruri, iar leşul celui de-al doilea (care venise împotriva cetăţii cu ajutor străin) să fie lăsat pradă corbilor; sora lor, Antigona, înfruntă porunca regală în numele moralei absolute, care nu cunoaşte asemenea discriminări, şi va sfârşi zidită de vie într-o temniţă din stâncă - dinspre eroina titulară (jucată de Carolin Eichhorst) înspre oponentul ei. În această perspectivă, Creon - admirabil interpretat de Götz Argus - îşi pierde duritatea inflexibilă şi devine o figură dilematică, sfâşiată între imperativele funcţiei, care îi cer să vegheze la respectarea autorităţii, şi sentimentele sale "particulare". La încleştarea celor doi asistă populaţia pestriţă a cetăţii - figurată printr-un "cor" multietnic, unde regăsim şi un compatriot pe nume Ionuţ Chiriac -, ale cărei simpatii (şi declaraţii scandate) oscilează de la un moment la altul şi ale cărei reacţii urmează impulsuri instinctive: democraţia e mai degrabă un ideal romantic decât o realitate palpabilă...
Construit fără greşeală, ca o teoremă, spectacolul lasă, în prima parte, o anumită impresie de indecizie a tonului şi de aproximare a formei; este, probabil, motivul pentru care câţiva spectatori au părăsit sala (deranjându-şi, de altminteri, fără jenă vecinii - subiect ce merită o discuţie aparte) cam pe la sfertul reprezentaţiei. Au ce regreta. Cu Antigona, Festivalul UTE a început bine.