Mult prea dezlînat din cauza extinderii sale pe parcursul a două luni şi jumătate la Bucureşti şi Cluj, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, găzduit anul acesta de Teatrul "L.S. Bulandra" şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, n-a produs nici prea multe valuri, nici cine ştie ce evenimente. A curs ca o apă domoală (n-am spus stătută) în albia ei, concurat fiind şi de alte festivaluri derulate în Capitală în acelaşi timp, între care Festivalul Naţional de Teatru i-a fost chiar un rival. Mi-amintesc, de exemplu, de penibila întîmplare cînd, în faţa Librăriei Cărtureşti, două grupuri sau grupări aşteptau să intre la lansarea simultană a unor cărţi, una în cadrul UTE, avîndu-l ca protagonist pe Andrei Şerban, alta în cadrul FNT, cu propriile-i colecţii. Şi au mai fost şi alte asemenea caramboluri, precum programarea acelui fabulos Unchiul Vania adus la Bucureşti de Alexandru Darie ca director al UTE, dar aparţinînd de drept FNT. Sau premiera cu Lear a Teatrului Bulandra, suprapusă peste spectacole străine de interes din FNT la care unii dintre noi n-au ajuns decît după pauză.
Cred că Festivalul se putea restrînge profitabil pentru prestigiul său la teatrele cu adevărat reprezentative, eliminînd altele, care au încărcat inutil afişul, uneori şi cu două titluri. Prea multe companii de mîna a doua în această trecere în revistă la a 17-a ediţie a Festivalului UTE, care cîndva programa doar montări de referinţă ale unor artişti consacraţi sau, în orice caz, reprezentative pentru realităţile teatrale de pe scena europeană.
Lista spectacolelor care au făcut să merite efortul organizării la Bucureşti a acestui grandios festival, cel mai amplu din istoria UTE (multa non multum), a fost aşadar scurtă şi începe obligatoriu cu Viaţă şi destin, după Vassili Grossman, în interpretarea actorilor de la Maly Teatr din Sankt Petersburg. Recenta producţie a maestrului Lev Dodin închide s-ar putea spune cercul unui drum excepţional al căutării de sine, început acum mai bine de 20 de ani cu Fraţi şi surori, după Feodor Abramov, unde alte destine şi alte vieţi evocă epopeea dramatică a poporului rus sub comunism, văzută acolo prin prisma rusului neaoş, de la ţară. Deşi în romanul lui Grossman e vorba de soarta intelectualului evreu, există multe asemănări între cele două spectacole, acesta din urmă fiind în plus beneficiarul unor experienţe teatrale fundamentale pentru cunoscutul regizor, care a semnat între timp spectacole ca Gaudeamus, Cevengur sau Claustrofobie. Le apropie acelaşi suflu epic şi aceeaşi intensitate a trăirii de esenţă stanislavskiană care dau pînă la urmă marca teatrului rus. Dar ceea ce impresionează în mod deosebit în spectacolul Viaţă şi destin este orchestrarea, polifonia ansamblului. Povestea vieţii savantului proscris Shtrum pe care Stalin îl provoacă la colaboraţionism e întretăiată de alte traiectorii umane semnificative, proiectate pe fundalul epocii şi al unor evenimente istorice cruciale. (Acţiunea se petrece în preajma bătăliei de la Stalingrad.) Montarea lui Lev Dodin are meritul de a surprinde în simultaneitate mai multe acţiuni şi biografii. În scenă, secvenţele sunt marcate prin cîteva obiecte de recuzită care definesc simbolic locul şi timpul psihologic al acţiunii. Bufetul masiv al spaţiului domestic, duşul din fundal unde se "răcoresc" la ceasuri de cumpănă personajele, patul de fier unde se iubesc, plasa unui teren de joc, la rigoare ţinînd loc de sîrmă ghimpată, coexistă. În spatele ei mărşăluiesc în drum spre front soldaţii şi aici are loc cel mai puternic moment al spectacolului, acela în care condamnaţii îşi dezbracă zeghea şi păşesc cîntînd la moarte. Angajarea regizorului e în acest spectacol mai directă decît în altele. Însăşi opţiunea sa pentru faimosul roman e o dovadă. Iar în transpunerea scenică experienţa istorică a autorului e redată prin prisma unei poetici umaniste niciodată dezminţită, a artistului. "Teatrul este întotdeauna despre mine însumi", declara Lev Dodin... "Dacă jucăm ceva despre care credem că îi va interesa pe alţii, dar care pe noi ne lasă indiferenţi, riscăm să creăm o piesă care nu va interesa pe nimeni, de aceea încercăm să producem lucruri care ne interesează în profunzime, pe care le simţim foarte personal." Iată unul dintre secretele succesului marelui regizor şi al trupei de la Maly.
Tot pe ruseşte a fost şi celălalt spectacol de vîrf al Festivalului UTE, Boris Godunov, după Alexander Puşkin, produs de Festivalul internaţional "Masca de aur" de la Moscova, în asociere cu compania Cheek by Jowl de la Londra, în regia lui Declan Donnellan. Cunoscutul regizor englez a mai făcut succese cu actorii ruşi (să ne amintim de A 12-a noapte, prezentată în Festivalul Shakespeare din 2006). S-ar părea că şi de această dată combinaţia dintre un regizor inteligent, modern în gîndire şi actorii ruşi formaţi la o şcoală mai puţin tehnică decît a englezilor şi mai mult realist psihologică, potrivit tradiţiei ruse, a dat roade dintre cele mai însemnate. Am văzut deci un spectacol bun, solid, în care misterul medieval al subiectului care l-a inspirat pe Puşkin rezonează cu ideile moderne despre lupta pentru putere şi mizeriile umane care hrănesc acest sentiment. În miros de tămîie şi bătăi de clopote, falsul ţar e la fel de viclean ca acela en titre, urcat în tron tot ca uzurpator şi, aşa cum sună o replică din piesă: niciodată poporul nu-i va iubi pe ţari. Textul lui Puşkin e o bună premisă de a nuanţa tema puterii, a mijloacelor de a o dobîndi, a relaţiei dintre aceasta şi subordonaţi, de a vorbi despre sloganurile patriotarde ale celor ajunşi pe tron adesea în condiţii dintre cele mai misterioase şi neortodoxe. Mai aproape de timpurile pe care le trăim, tezele acestea şi destine precum cel al aventurierului care se dă drept ţar au sunat ademenitor. Iar spectacolul lui Donnellan, care a combinat meşteşugit ritualuri tradiţionale ruseşti cu mijloace moderne de a le comenta, gen televizorul sau costumele de camuflaj ale soldaţilor, le-a redat convingător. Dincolo de asta, actori performanţi, un tînăr fermecător, Andrei Kuzişev, în rolul falsului ţar, şi o prezenţă electrizantă, Irina Grineva în rolul Marinei, prinţesa poloneză, dar şi unele dezamăgiri, cum ar fi Alexander Fekistov în rolul lui Boris Godunov. Nici prea desele schimbări de identitate ale actorilor care joacă fiecare mai multe roluri n-a fost de prea bun augur, cu atît mai mult cu cît spectacolul se joacă în proximitatea spectatorilor. Altfel, spectacolul Boris Godunov a fost unul bun, normal. Doar nu trăim numai din evenimente!
Acelaşi lucru s-ar putea spune despre Ivanov, în regia Ameliei Niermeyer, de la Düsseldorfer Shauspielhaus.
Cu experienţa unei alte montări văzută la Bucureşti la FNT-ul de acum un an, cea a lui Tamas Ascher de la teatrul budapestan Katona Joszef, viziunea regizoarei germane ne-a surprins. Acolo deriziune, grotesc şi băşcălie, aici sobrietate, pedanterie şi un rîs scrîşnit. Acolo pitoresc, deşertăciune, aici nervozitate anxioasă, analiză raţională şi dramă acoperită de ridicol. Pînă şi moartea devine un fapt divers într-o lume superficială şi indiferentă, de vreme ce regizoarea l-a făcut pe Ivanov să şadă ceva vreme mort, neobservat, într-un fotoliu, cu pistolul la tîmpla pe care tocmai şi-a găurit-o. Spectacolul nemţilor ne face să ni-l apropiem pe cale raţională pe Ivanov, acest intelectual neînţeles, căsătorit cu o femeie prea familistă pentru gusturile lui libertine, incapabil de sentimente adevărate. Jucat în costume de stradă şi decor minimalist, adică pe o scenă goală pe care actorii aduc la nevoie fotolii, canapele, fac dintr-un lampadar microfon etc., cu o draperie preţioasă din brocart glisînd pe ştăngi spre laterale, dar şi faţă-spate, avem toate spaţiile de joc, atmosfera şi mai ales relaţiile dintre personajele piesei. Actorii ştiu cine sunt şi ce joacă, sunt extrem de precişi în relaţie cu textul şi totul merge ca la carte. Da, Ivanov e o piesă în care Cehov ne-a mai spus o dată cît de urît trăim atunci cînd ne agităm în gol, suntem neautentici şi nu avem curajul vorbelor şi sentimentelor noastre. Iar nemţii de la Düsseldorf ne-au arătat asta fără prea multe fiţe. Asta nu înseamnă că spectacolul lor n-a avut metafizică. Ba, din contră. Dovadă că ne-a pus pe gînduri. Or, ce altceva aşteptăm de la teatru?
Un real eveniment a fost expoziţia monografică Ezio Frigerio deschisă la Teatrul Naţional din Bucureşti, de o ţinută impecabilă, profesionistă şi spectaculoasă, unde am simţit mîna lui Elie Malka, fostul director al UTE, care a asigurat fiecăreia dintre ediţiile anterioare ale festivalului cîte o asemenea retrospectivă. Cei 50 de ani de experienţă ai celebrului scenograf lansat şi cultivat de Giorgio Strehler sunt ilustraţi sugestiv prin schiţe, fotografii, machete, costume ale unor spectacole emblematice realizate la Piccolo Teatro din Milano, Opera Garnier din Paris, în cinematografie. O muncă de arheologie teatrală atît de necesară memoriei noastre din ce în ce mai scurte.
Fără a considera că îşi avea locul într-un Festival al Uniunii Teatrelor Europene, mai semnalăm ca o curiozitate spectacolul Minciuna, al italianului Pippo Delbono, demers militant bine intenţionat, prin care se protestează justificat altminteri la adresa unor inechităţi şi abuzuri din societatea de azi (acest spectacol a fost inspirat de o grevă a muncitorilor din Torino şi dedicat morţilor de la Petrila). Într-un mod, însă, în care gestul său poate să devieze uşor spre ţinte mai joase, pentru că artistul italian forţează limitele, frizînd patologia (actorii lui sunt oameni cu deficienţe), într-un stil prolix, de o violenţă nu întotdeauna justificată. În spectacolul său se ţipă insuportabil, cu şi fără microfoane, se abuzează de nuditate şi de nonsens. Cum însă Pippo Delbono de curînd a fost nominalizat la Prix Europa pentru teatru, nu avem decît a crede că, dacă vrei să fii remarcat, trebuie să scandalizezi. Asta i-a reuşit.
La fel crede şi colegul său de la Teatrul Lliure din Barcelona, Alex Rigola, cel care sub titlul Casa europeană ne-a arătat o penibilă mimodramă cu scene de sex şi alte jenante intimităţi live, un spectacol care avea ca punct de pornire nici mai mult, nici mai puţin decît shakespeareanul Hamlet. Ce-i drept, regizorul ne-a prevenit că vom asista la un experiment. Cadrul nu era însă cel potrivit, cu atît mai mult cu cît barcelonezii au încheiat festivalul. Altfel, actori de calitate şi o scenografie memorabilă, dificilă şi costisitoare.
Cu o strategie greoaie de protocol şi promovare, Festivalul UTE de la Bucureşti nu a beneficiat de publicitatea adecvată pentru ca evenimentul să fie mai vizibil şi frecventat. Nu a mai apărut nici catalogul spectacolelor, publicaţie tradiţională, un document atît de necesar şi căutat. Dar chiar şi aşa, acest festival teatral european găzduit de România a presupus un mare efort (vorbesc statisticile) de la care se speră un plus de imagine pentru viitorul românilor în Europa. Mai ales în vremurile de criză economică, dar şi spirituală pe care le trăim.