In dulcele stil clasic - Bucharest Masters of Jazz, 2008

La un festival aşa cum nu a mai văzut Bucureştiul de mulţi ani, o seară bună este totuşi o realizare. Nu poţi avea câte un Al Jarreau în fiecare zi. Monty Alexander Trio şi Count Basie Orchestra au oferit publicului o seară frumoasă de jazz în dulcele stil clasic.

Puternic impresionat de Armstrong şi de Nat King Cole, pe care a avut şansa de a-i asculta ca tânăr pianist la Carib Theatre în Jamaica, ţara sa de origine, Monty Alexander a avut de asemenea şi şansa întâlnirii, şi a unei fructuoase colaborări, cu Frank Sinatra.

Pianist pornit din zona clasică, în formarea căruia s-a adaugat idiomul raggae şi ulterior stilurile jazz-ului american, precum swingul şi be-bop-ul, liderul trio-ului care a deschis cea de a doua seară a festivalului Bucharest Masters of Jazz a aşezat seara pe coordonatele clasice ale swing-ului. Carismaticul basist Hassan Shakur şi toboşarul George Fludas au întregit o formaţie care a impresionat prin energia specifică "made in USA" şi mai ales prin bucuria de a cânta.

Cei care se aşteptau la o demonstraţie de forţă specifică generaţiilor de tineri lupi în ale artei interpretării jazz-istice, au fost poate dezamăgiţi nu doar pe parcursul primei părţi susţinute de trio, ci de-a lungul întregii seri. Cei care însă au avut disponibilitatea de a primi bucuria molipsitoare a swing-ului, au fost cu siguranţă satisfăcuţi de o secţie ritmică ce nu putea lăsa pe nimeni indiferent, la care s-a adăugat pianistica luminoasă a lui Monty Alexander. Solo-urile pline de citate expuse cu umor şi eleganţă, acurateţea stilului la care s-a adăugat iscusinţa trecerilor de atmosferă, prin alternarea groove-urilor, au creat o stare de bine care a însoţit publicul pe durata întregii seri. Aranjamentul scenic al muzicienilor, mai precis cel al lui Monty Alexander a fost nefericit din punctul de vedere al celor ce au avut locuri pe partea stângă a sălii, dar acest lucru a fost repede dat uitării.

O menţiune trebuie făcută pentru lirismul piesei compusă de conducătorul grupului, necunoscuta Hope / Speranţa, o mică bijuterie de artă componistică în care limbajul cu delicate influenţe post-romantice a fost pus sub semnul inefabil al inspiraţiei. Aplauze în picioare din nou, din toată inima, pentru Monty Alexander.

Count Basie Orchestra, pe de altă parte, a mulţumit publicul mai degrabă ca urmare a lipsei cronice a vreunui termen de comparaţie, de care publicul din Bucureşti suferă de foarte multă vreme. Acest lucru a fost consecinţa unei inexplicabile - pentru cei prezenţi în sală - lipse de combativitate, ştiut fiind faptul că evoluţia unui big-band american este prin tradiţie pusă sub semnul show-ului. Sigur că "ştiinţele alchimice ale pachetului" atât din punctul de vedere al omogenităţii sonore cât şi al reliefării armonice, precum şi arta susţinerii reciproce coroborate cu energia de locomotivă a swing-ului, sunt ingrediente ce nu au lipsit din chimia interpretării muzicienilor de la Count Basie Orchestra.

O evidentă atmosferă de "prea mult în Europa" sau de "prea mult în turneu" s-a făcut totuşi simţită. Începând cu morga cu siguranţă monotonă a lui Bill Hughes, conducătorul formaţiei şi terminând cu repertoriul poate prea mult cantonat în zona anilor '50, au existat elemente care au umbrit maximul entuziasm pe care altminteri publicul era dispus să îl ofere.

Una peste alta, o seară dedicată stilului clasic, necesară în economia unui festival de jazz. Şi pentru că sperăm că ambiţiile organizatorilor ţintesc îmbunătăţirea performanţei pentru viitor, trebuie să semnalăm disconfortul creat de ora de începere diferită - ba 19.00, ba 20.00 - trecută pe biletele de intrare, precum şi lipsa totală a programului de sală. Parafrazând însă un refren al vocalistei Melba Joyce: "...this will not change our love...".