Capcana de a scrie la superlativ despre Nigel Kennedy este fără ieşire. Ce vreţi banalitate mai mare decît să spui despre un geniu că este un geniu? Ori să descrii în cuvinte definitive, căutate cu grijă, perfecţiunea interpretării, curajul, puterea de a inventa şi de a inova. Să cînţi sentenţios sensibilitatea condimentată cu umor, plăcerea naturală de a vorbi publicului, sinceritatea exprimării. Ridicolul te pîndeşte şi are frizura extravagantă a lui Mister Nigel Kennedy.
Nigel Kennedy urcă pe versanţii cei mai abrupţi ai muzicii cu o vioară şi un arcuş, e drept o altfel de vioară şi un altfel de arcuş (nu intrăm în detalii inginereşti, de exemplu cu ce fel de acumulatori funcţionează "jucăria" maestrului), iar rezultatul e dat de nişte sunete care nu au nici o legătură cu instrumentul înnobilat de-a lungul vremii de tipi cu suficientă notorietate, ca Paganini, Enescu, Yehudi Menuhin, ultimul, aşa cum se ştie, maestrul lui Nigel. După cum Yehudi Menuhin trecuse prin mîna lui Enescu. Trecem repede peste drumurile bătătorite - lumea ştie că trupa de acompaniament e formată din patru muzicieni polonezi, Polonia fiind de altfel locul unde domnul Kennedy îşi petrece o bună parte a timpului conjugal (la Cracovia mai exact), că a abandonat stilul clasic acum cîţiva ani dedicîndu-se mai ales jazz-ului, dar nu numai - pentru a ajunge acolo unde ne-am propus.
Acest "nu numai" trebuie citit în sens de jazz-rock, iar acum ne-am apropiat vertiginos de zona sensibilă a muzicii englezului care în tinereţe exersa notele în galeria lui Aston Villa, asta fiind doar latura artistică a ocupaţiei de ultras activ, pe care nu o reneagă nici o clipă. E cunoscută pasiunea lui Nigel Kennedy pentru Jimi Hendrix, dar puţini au avut parte de experienţa sonoră care atestă admiraţia celui mai uşchit violonist din istorie faţă de cel mai mare chitarist al muzicii rock progresive. Au fost cîteva momente în concert cînd vioara lui Nigel suna în mod evident ca o chitară. Asta nu ar fi nimic pe lîngă amănuntul decisiv că de fapt nu se auzea o chitară. Se auzeau două simultan. Dintr-o vioară electrică curgeau în cascadă spre noi sunete care aminteau de dialogul chitarei solo şi a celei care asigură armonia într-un concert al unei trupe de rock. Era ceva care suna a Gilmour şi Page la un loc, a Steve Howe împreună cu John Petrucci. Puteţi adăuga aici orice combinaţie, nu vă păcăliţi! Prospeţime, tumult, tristeţe, bucurie, suflet, mult suflet. Adică mai nimic care să amintească de interpretarea academică, apretat-clasică pe care o ştim de la domnii aceia care se urcă pe scena Ateneului ca nişte contabili ai arcuşului.
Publicul a reacţionat formidabil, chiar dacă în sală erau mai degrabă oameni familiarizaţi cu Festivalul George Enescu şi mai puţin cu Woodstock-ul. Iar Nigel a înţeles că s-a întors într-un loc în care lumea îl iubeşte. Restul sînt poveşti de adormit melomanii.
(Purple Haze)