Cât de multe şi neprevăzute bucurii îţi poate provoca, câteodată, un concert de jazz! Formula Erik Truffaz (cel fără urmă de trufie) Quartet, în partea intai, urmat de Diana Reeves and Band a creat o punte între două mesaje culturale diametral opuse şi minunat de asemănătoare în acelaşi timp.
După programul clasic din seara a doua a festivalului Bucharest Masters of Jazz organizat de Media Services Event, introducerea
într-un univers discret fuzzy - acid - urban ambientat cu sunetul cool al trompetei lui Erik Truffaz a venit ca... sarea în bucate. La ingredientul principal
s-au adăugat organic figuraţia armonică a pianistului Patrick Muller - în prima parte a recitalului la claviaturi - pedala timbrală á la Jaco creată de sclipitorul basist Marco Giulliani şi elasticitatea de "pernă de aer" a bateristului Marc Erbetta.
Şansa de a scrie despre aceşti minunaţi gânditori ai muzicii îl cantonează pe cronicar în zona ingrată şi gri ca asfaltul, de maşină de enumerat epitete mai mult sau mai puţin inspirate. Aşadar, să purcedem:
mix-ul de minimalism repetitiv, combinat cu atingeri de funk şi multe alte sugestii subliminale de genul celor care ajung încet, dar sigur, după un timp în acel ungher ascuns al afectului şi al gândului,
m-a trimis cu gândul la zborul contemplativ al unei păsări de noapte pe deasupra oraşului Bucureşti, New York, Rio... Beijing sau cum vă place. Bun venit europenilor, "soyez le bienvenue" francezilor - par să le spună gândurile zburătoare, care încă mai planează şi ele la ceas de noapte deasupra dormitoarelor comune.
Dacă la Al Jarreau intram în transa artistică de tip subtil extrovertit, dar plină de o seducătoare energie, la Erik Truffaz eşti inclus
într-un univers introvertit, delicat, paradoxal. Pe de o parte, un mediu fragil marcat de intelectualism rasat, precum imensul solo al basistului Marco Giulliani, pe de alta, tăieturile armonice reci, acide şi înveşmântate
într-o pânza de fum urban, din care iese victorios timbrul de cristal
non-vibrat al trompetei
truffaziene.
Ceea ce face însă ca toate acestea să nu valoreze nici cât o ceapă degerată, cred eu, a fost unicul bis, oferit de altminteri cu o suspectă grăbire. Aşa cum, după ce aşternuse o ceaţă muzicală deasă peste nevinovata audienţă imbrăcată în tricouri negre, care
se-mbrâncise copios la deschiderea oferită de trupa Compact - cu ocazia concertului din 1994 (dacă nu
mă-nşel) de pe stadionul zis Victoria la anii respectivi - Jethro Thull a găsit cu cale să termine concertul în plină culminaţie
printr-o bruscă întrerupere de curent, urmată după 20 de imense secunde de tăcere de valsuri de Strauss, aşa şi Erik Truffaz Quartet a ales ca piesă de bis o prelucrare a binecunoscutei piese
Je t\'aime interpretată în original de Brigitte Bardot & Serge Gainbourg. Fiecare crede ce vrea, dar eu am simţit că prin acest
à propos subtil, cei patru francezi
ne-au rugat frumos să nu facem greşeala de a ne lua prea tare în serios, aşa, în general. Nu de alta, dar inefabilul clipei riscă să treacă pe lângă noi.
La polul opus, cel al certitudinii manifeste şi poate prin asta mai previzibile,
s-a aflat partea a doua a serii, recitalul susţinut de Diana Reeves & Band.
Strălucitoare, dezinvoltă, liberă, relaxată, sigură - şi pe bună dreptate - pe propria valoare, dedicată nuanţelor mari, Diana Reeves a apărut ca un personaj artistic fără prea multe dubii metafizice. Genul de artist tipic format la şcoala de jazz americană solidă ca oţelul Krupp, a arătat că pe lângă calităţile native, acea catifea în voce marca Reeves, artista are şi profunde disponibilităţi afective. Aşa cum fiecare artist are idiomul său de suflet la care se raportează ca la o limbă maternă, Diana Reeves gravitează în jurul unui fior latino,
afro-cuban, calypso, pe care şi
le-a însuşit în timpul anilor '80, când se afla în grupul de
backing-vocals al lui Harry Belafonte. Astfel, dacă Al Jarreau poartă în tot ceea ce face reflexiile filonului funky, iar Monty Alexander sonul jamaican, Diana Reeves îşi asumă plasamentul stilistic
într-o oarecare măsură în zona toridă a muzicii lumii.
Muzicienii
band-ului de acompaniament, cu toţii din aleasa stirpe a celor atât de frumos numiţi fine musicians, au fost la înălţimea divei, ridicând în mod spontan în picioare publicul care a umplut din nou pe trei sferturi Sala Mare a Palatului şi care a plecat acasă cu zâmbetul pe buze parcă şi mai definitiv îndrăgostit de jazz.
