Pe aceeaşi scenă şi în acelaşi timp au evoluat pe scena festivalului
Bucharest Masters of Jazz organizat de Media Services Events Chick Corea, John McLaughlin, Kenny Garrett, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta. Marketingul din showbiz apelează, câteodată, la măsuri extreme şi bine face. Din feiricire. Fiecare dintre ei fiind figuri devenite legendare - chiar şi în cazul mult mai tânărului McBride - cei cinci puteau fi imaginaţi împreună, până nu demult, doar în visele melomanilor exaltaţi. Acum însă, la Bucureşti, Five Piece Band a evoluat aievea în faţa unei săli arhipline.
Există întotdeauna pericolul "pomului lăudat". În cazul de faţă probabilitatea era din start exclusă. Singura constatare pe care imi voi permite să o fac totuşi - având şi avantajul că am stat în sală undeva foarte sus, aproape în coada lui "cucurigu" - este aceea că aceşti muzicieni supersonici sar, nu de puţine ori, cu sau fără intenţie, chiar şi peste pragul de înţelegere al melomanului antrenat. Reacţiile sălii erau entuziaste, desigur, dar parcă mai mult adresate părţii gimnastice a evoluţiei celor cinci. Şi nici nu este de mirare, pentru că celelalte elemente care ţin de concepţie sau de stil - propriu şi inconfundabil în cazul tuturor - nici nu prea mai aveau când să fie observate. Altfel spus, perfecţiunea venea în valuri parcă prea mari şi prea dese pentru cei aproape 5000 de spectatori atraşi, parte din ei, mai mult de latura mondenă a concertului.
Nu puţini au fost aceia care
şi-au spus ceva de genul "Pe aceştia trebuie
să-i vedem! Cinci
dintr-o lovitură şi cei mai buni!", corect. Doar că, de data aceasta, socoteala micilor croitoraşi de ocazie a fost, continui să cred, serios deranjată de conţinutul muzical. Eclectic, chiar şi atunci când era de fapt vorba despre clasicul ritm de swing sau primordiala formă de blues, discursul nu era deloc uşor de recunoscut în coexistenţa halucinantă dintre tonal şi modal, totul pe fondul unor poliritmii
de-a dreptul ireale, care situau discursul mai mult în zona unui baroc de mileniu trei decât în cea presupusă de pragul de aşteptare al celor care vroiau să bifeze uşor şi repede.
Căci tare repede a fost! Spre sfârşitul recitalului, încă se mai înghesuiau mirările, încântările, cel mai adesea uimirile provocte de primele piese. La un moment dat, spre finalul părţii a doua, publicului
i-au sunat cunoscute vreo opt măsuri şi a fost tare fericit. De fapt, fericit a fost tot timpul. Doar că, aşa cum era şi normal, unii au fost mai conştienţi decât alţii de marea ocazie pe lângă sau prin care au trecut.
Cvintetul de profesori, de creatori de şcoală, de adevăraţi piloni de referinţă atunci când ne gândim la jazz - fie că este vorba despre extensiile latino, rock, funk, blues şi orice altceva îşi doresc -, este compus totuşi din oameni ca noi. Greu de crezut. Şi totuşi, trecând peste partea de algoritm, prezentă
într-o măsură foarte mare la acest nivel, lecţia dată de Five Piece Band a fost una pur omenească. Şi anume, aceea că muzica poate constitui o hrană miraculoasă, nu doar pentru latura senzorială a existenţei noastre, cât mai ales pentru cea intelectuală. O latură pe care astăzi o ascundem tot mai mult în spatele unor false concepte, începând de la standardizatele bucurii şi terminând cu tot mai falsele frici, îngrijorări sau chiar tristeţi.
"Iată ce puteţi face şi voi în viaţa voastră, în domeniile voastre, dacă trataţi cu respect şi realism un concept simplu precum pasiunea!" - par să spună melodiile imposibil de fluierat ale celor cinci.
Nu pot să nu fac o paralelă a atmosferei simţite la acest concert cu ceea ce îmi povestea odată marele violonist român Liviu Prunaru, actualmente concertmaestru al celebrei orchestre Concertgebouw: "Totul este o problemă de planificare. Atunci când te trezeşti dimineaţa, trebuie să ştii exact ceea ce vei cânta, ceea ce vei studia, la ce muzică te vei gândi întreaga zi. Câţi reuşesc să facă acest lucru din pasiune? Foarte puţini. Restul? Restul suntem noi.
© Foto: Eugen Oprina
