Alex Leo Şerban: Mă gândesc că în teatru ("artă efemeră", cum se zice, care rămîne în memoria spectatorului şi - ironică revanşă a criticului! - în cronicile acestuia) este mai simplu să păstrezi un canon: în fond, cine (dintre cei în viaţă) să-i "conteste" pe un Stanislavski, un Grotowski, chiar şi un Kantor...?
George Banu: "Canonul" despre care vorbeşti mi se pare a fi consecinţa unui acord constituit în timp, o referinţă cu valoare de "lege" morală plasată în "cerul" teatrului, pentru a-l parafraza pe Kant. Ea nu e dată, ci creată; dar, odată impusă, ea rezistă. Cei despre care vorbeşti constituie "patrimoniul imaterial" al scenei şi ei ne sînt necesari, în mod succesiv, căci odată unul, altădată un altul sînt referinţa necesară a teatrului pe cale de a se face. Rare sînt nopţile în care se văd toate stelele deodată, dar, în ciuda unor pasagere obscurităţi, noi ştim că sînt acolo. Şi aceasta ajută: repere îndepărtate şi necesare, dar nu repere autoritare. Nu navigăm singuri într-o lume în care rătăcirea e mereu posibilă.
A.L.Ş: În zilele noastre violent-democratice se spune că ierarhiile le stabileşte publicul, nu criticii - sau că ele ar trebui abolite cu totul. Ce părere ai?
G.B.: Régis Debray, un fost militant de stînga devenit un gînditor conservator, vorbeşte despre "obscenitatea democratică". Chiar dacă nu-i împărtăşesc integral ideile, formula convine în cazul de faţă. Putem rafina distincţiile şi distinge între "democraţia" greacă şi "iluzia" ei romană. La Atena cetăţenii votau văzînd un spectacol de Sofocle sau Euripide, la Roma se îmbulzeau cu miile la luptele cu gladiatori sau cursele de cai. Azi societatea e plasată mai degrabă sub semnul "spectacularului" pe care, evident, doar masele îl legitimează şi justifică, în schimb teatrul, devenit o artă "elitară", nu poate fi supus aceluiaşi regim. Tragedia clasică franceză - spunea Cocteau - a fost frecventată şi impusă de 3000 de oameni de la curte în timp ce populaţia a ignorat-o. În măsura în care trăim o epocă în care "masele" nu frecventeză teatrul, de ce ar fi ele arbitru? De ce să admitem "iluzia democratică" pentru o practică "minoritară"?
A.L.Ş: Există topuri în teatru? Cine le face: doar revistele, la sfîrşit de an?
G.B.: Nu sînt un sociolog al receptării, dar mi s-ar părea just ca aceste evaluări finale să fie rezultatul unor anchete specifice, efectuate în mod distinct printre critici şi printre spectatorii care au urmărit stagiunea. Criteriile nu sînt aceleaşi, ele pot fi calitative sau cantitative. Rezultatele vor fi divergente, dar nu e neinteresant să le compari. Aceasta poate produce o binevenită "confruntare" ce relativizează şi multiplică punctele de vedere. Ele nu se aplică de astă dată unui spectacol precis, ci unui an teatral în ansamblul său. Din panoramă, ce au reţinut unii şi alţii? Sînt curios. Surprizele rămîn astfel posibile şi certitudinile - tulburate.