În 2008, la Torino, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene ediţia a 16-a l-a omagiat pe Giorgio Strehler, fondator şi mentor spiritual al acestui for paneuropean, care a debutat ca un club select al greilor teatrului. Mult înainte de instituţionalizarea UE, înainte de Maastricht şi Bruxelles, Giorgio Strehler a susţinut idei comunitare remodelînd, ca teatre europene, Piccolo Teatro di Milano, apoi Odeonul din Paris, iniţiind, în fine, acest festival itinerant, care să faciliteze schimburile şi cooperarea pe marea scenă a Europei. Credea în forţa teatrului, capabil să înfrunte bariere de limbă şi naţionalitate pentru a fi în slujba unui ideal spiritual comun. Era un mare umanist, printre ultimii ai secolului în care a trăit, iar spectacolele sale rămîn printre cele mai puternice mesaje de lumină. Nu doar pentru că aveau ecleraje fabuloase, ci şi pentru că ne transmiteau un mesaj de armonie şi bucurie a creaţiei, fie că ne gîndim la Goldoni (neuitatele Gîlcevi din Chioggia, Piaţeta, Slugă la doi stăpîni), la Brecht sau Marivaux, pe care l-a redescoperit, la Cehov şi eterica lui Livadă...
Regizorul era cunoscut pentru viziunea sa generoasă despre un teatru al oamenilor pentru oameni. Într-o anume măsură a imprimat această direcţie şi Uniunii pe care a creat-o într-un moment de cotitură istorică, de speranţă şi de dramatice tensiuni, care au însoţit sfîrşitul Războiului Rece. Scopul politic urmărit n-a fost niciodată negat, dimpotrivă, ca membru al Parlamentului European, Strehler milita cu voce tare, dînd culturii, teatrului, şansa de a fi parte la un proiect grandios - cel al reconstrucţiei europene. A negociat aceste deziderate şi a avut mereu cîştig de cauză, cînd a intervenit pentru organizarea Festivalului Uniunii Teatrelor Europene. Privind în urmă, de la debut, acel regal teatral de la Düsseldorf din 1992 (prima ediţie a festivalului), şi pînă mai ieri, retrăim nostalgic o epocă de aur a Uniunii Teatrelor Europene, care a reunit la început teatre faimoase şi artişti cu renume, ca Ingmar Bergman, Heiner Müller, Peter Brook, Lev Dodin.
Timpul a trecut, festivalul a continuat să trăiască urmînd testamentul nescris al fondatorului său. Fidelitatea unor manageri ca Elie Malka a contribuit la consolidarea brandului şi la diversificarea programului. Plecat dintre noi pe neaşteptate în armonii mozartiene (lucra la Cosi fan tutte), Giorgio Strehler a rămas o legendă. Dar şi o prezenţă continuă, pentru că UTE ne va aminti mereu de el, oricîte inovaţii conjuncturale ar suferi. În ultima vreme supusă unei viziuni ceva mai populare, orientată spre o largă deschidere, care acceptă drept criterii uneori doar bunele intenţii, aportul financiar, influenţa unor nume, prestigioasa reuniune a teatrelor europene rămîne încă o carte de vizită solidă, în condiţiile în care a apărut şi concurenţa altor asociaţii de acest fel. Ediţia din acest an de la Bucureşti, a 17-a, care se mai numeşte şi UPFest, e organizată pentru prima oară de două teatre: Teatrul Bulandra şi Teatrul Maghiar din Cluj, membru din 2006 al Uniunii, reunind 55 de spectacole din 13 ţări, pe parcursul a trei luni de zile. Nu îi vom mai vedea la Bucureşti pe artiştii de la Kundlika (Teatrul Regal din Stockholm) sau Berliner Enssemble, Royal Shakespeare Company, Odeonul din Paris, dar vom cunoaşte trupe noi, ca Teatrul Abadia din Madrid, Garibaldi din Palermo, Naţionalul din Porto, Teatro stabile din Roma şi Torino, Habimah din Tel Aviv sau Teatrul Naţional de Nord din Salonic, alte companii particulare.
Regizorul Alexandru Darie, actualul preşedinte al UTE, vrea să întinerească festivalul (asta ne-a comunicat la lansarea care s-a produs într-un mod original, informal, a se înţelege la un cocteil), intenţie bună, dacă nu degenerează în haos şi concesie valorică. A avut şi ideea şugubeaţă de a dedica ediţia de la Bucureşti... femeilor (eroine, regizoare, muze etc.). Deocamdată s-a potrivit, fiindcă primul spectacol din festival a fost Antigona de Sofocle în regia unei redutabile regizoare şi directoare la Schauspielhaus Graz: Anna Badora (a fost ani mulţi şi la cîrma Teatrului din Düsseldorf). Femeie între femei, Antigona, spirit rebel, proclamă în faţa tiranului Creon idealul democratic al libertăţii. Se sacrifică pentru un principiu plătind cu viaţa. Iată de ce sunt în stare femeile, am zice, preluînd dedicaţia festivalului, nu şi a spectacolului de la Graz, în care mai important decît Antigona devine corul, vocea mulţimii. Personajul colectiv numeros (circa 20 de actori), pe care eram obişnuiţi să-l vedem redus la un numitor comun, o imagine uniformă, e acum diversificat, într-o dinamică interesant controlată de regizoare, ilustrînd la propriu glasul popoarelor lumii. Actori de diferite naţionalităţi vorbesc pe limba lor, dînd astfel mai multă forţă de generalizare mesajului. Ceea ce se întîmplă în jur este însă anost, fără relief, cu excepţia momentului remuşcărilor lui Creon, o alergare epuizantă în care personajul îşi diminuează statura, se deteriorează. Actualizată doar la nivelul exterior (costume diurne, scenotehnica modernă), tragedia Antigonei nu ne mai produce frisoane, ideile înalte ale capodoperei rămînînd simple abstracţiuni. Aşteptăm premiera Teatrului Bulandra cu Orfeu şi Euridice, în noua versiune a lui Adrian Enescu, pentru a descoperi argumente mai convingătoare privind tema feministă a festivalului.
Dincolo de asta suntem însă cu ochii pe marii aşteptaţi, Piccolo Teatro din Milano, Boris Godunov în regia lui Declan Donnellan, Lev Dodin cu dramatizarea romanului lui Vassili Grossman sau Matthias Langhoff cu Cvartet de Heiner Müller. Şi, bineînţeles, pentru cine nu a văzut, Unchiul Vania în regia lui Andrei Şerban şi Gianni Schicchi în regia lui Silviu Purcărete de la Teatrul Maghiar din Cluj, acelaşi care, prin vocea directorului său, regizorul Tompa Gábor, ne anunţa evenimente importante la secţia clujeană a festivalului, cum ar fi Atelierul Gombrowicz pentru actori şi regizori, condus de Tadeusz Bradecki.