CronicUTE: Vârfurile ascuţite ale unui diamant - Unchiul Vania

Capitala este îngropată în festivaluri de teatru. Unul dintre ele, cel al Uniunii Teatrelor din Europa ne-a cam dezamăgit până acum. Spectacole mediocre, companii slăbuţe, fără inovaţii, fără performanţă. Ne-am revenit cu toţii însă când am vizionat, în sfârşit, Unchiul Vania de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, producţie a Teatrului Maghiar din Cluj, spectacol ales drept cel mai bun al anului 2007 de către Uniter. Pe bună dreptate şi pe drept cuvânt.

Regia este filigranată, Andrei Şerban a făcut disecţie pe Cehov intrând în toate colţurile prăfuite de dureri ale sufletului uman. Unchiul Vania este mai mult film decât teatru, nu prin procedee tehnice, ci prin construcţia scenelor, cu detalii infinitezimale, numai bune pentru un prim plan. Excelenţii actori maghiari desenează o reţea relaţională cu o profunzime pe care şi Stanislavski ar fi invidios. În ratarea disperant de tristă a personajelor cehoviene, Şerban scormoneşte în răni cu mănuşi chirurgicale.

Un Vania rudimentar, dar suferind, frustrat de propria inutilitate, adâncit în nefericirea sa şi speriat aproape, de bucuria pe care o simte la o posibilă îndrăgostire (Vania are nevoie să iubească mai mult decât să fie iubit). Un Astrov care bântuie indiferent prin existenţa celorlalţi, incapabil de fericire şi de iubire în acelaşi timp. O Elena frivolă, fiţoasă, rece şi pisicită, prizonieră a unei morale rigide nu din convingere, ci din comoditate. Şerban pune personajele să amestece puţin maghiara, limba maternă deci, cu englezisme, expresii banale, truisme, care pastişează replicile uzuale din filme. E o superficialitate în a trăi care ascunde o profunzime a durerii, ca şi cum Şerban ar fi dat cu luciu peste o suprafaţă abrazivă.

Unchiul Vania este un spectacol care nu poate fi povestit, trebuie văzut şi trăit.


Stagiunea europeană la Bucureşti şi Cluj
Festivalul UTE
Unchiul Vania
Bucureşti, Teatrul Odeon.