Premiera de la TNB [membru], 18.11.2008, 17:03
Un scurt metraj împănat cu de toate până la lung metraj
Premieră de film la Sala Mare a Teatrului Naţional. O mişcare inteligentă, şi veţi vedea mai încolo de ce. Sala a fost plină şi, după un scurt anunţ al sponsorilor, Mălăele a venit la microfon şi a citit un text plin de poante, savuros ca un mic număr de stand-up comedy de calitate (pe bune!). Par egzample: "Văd că aţi venit mulţi în această seară, asta înseamnă că ori aveţi mult bun gust ori a avut loc o amnistie de care încă n-am aflat." Şi tot aşa. Ba a lansat şi o sentinţă cutremurătoare prin esenţa ei: "recunoşti un lucru bun după numărul mare de proşti care se grăbesc să-l critice". Abilă treaba: acum cine îi critică filmul va intra în categoria proştilor, confirmând astfel că filmul e bun, iar cei care zic că e bun de la început vor fi bine mersi. Încă o mişcare inteligentă. În fine, începe şi proiecţia.
Şi începe cu o secvenţă gen "Marfa şi banii", destul de dinamic filmată, în care o echipă de filmare se apropie de satul cu pricina într-o dubiţă. Aflăm de nişte fenomene paranormale care se întâmplă pe acolo, avem nişte năluciri odată cu Ovidiu Niculescu, realizatorul documentarului, apar ca din senin o mireasă şi nişte văduve îndoliate... Şi vrem şi noi să aflăm ce s-a întâmplat pe acolo. Aşa că începe povestea.
N-o să o spun, evident, n-o să fiu atât de rău. O să încerc să mă detaşez puţin de film pentru a-l vedea mai bine.
Nunta Mută porneşte de la o premiză excepţional de ofertantă. Nunta executată pe muţeşte de săteni pentru a nu impieta memoriei tătucului Stalin care tocmai ce a amuţit şi el pe veci, e o situaţie de pornire care ar da fiori de plăcere oricărui scenarist. După cum declară Horaţiu Mălăele: "Această poveste am auzit-o în adolescenţa mea teatrală de la Octavian Cotescu, profesorul meu. Povestea a avut loc în Moldova, dar nu numai în Moldova, în toata România, chiar în tot lagărul de est." Ei, a ţinut Horaţiu povestea numai pentru el cam multă vreme dar ce contează? Doar că premiza asta pare bună de un scurt metraj. Cât o să poţi arăta o nuntă mută fără să plictiseşti spectatorul? 15 hai 20 de minute sunt mai mult decât suficient ca să te desfăşori. Nu mai mult. Şi nici n-a fost mai mult, cam 15 minute de film o reprezintă nunta în sine. Din ce e făcut restul? Ei, aici e aici.
Tot restul filmului e făcut să umple cele 75 de minute neacoperite. Pe principiul: avem o nuntă, cum procedăm? Aşaaa: avem o nuntă, deci avem miri. Mirele n-o fi avut el vreo altă iubită în sat pe care a părăsit-o şi aia a înnebunit? Ba putem să avem, de ce nu? Şi aia nebună nu poate să moară violată de trupele sovietice de ocupaţie? Ba poate, că n-o fi moarte de om. Mă rog... Şi după aia să bântuie? Bântuie, nene! Şi tot aşa: avem socri, ia să vedem ce putem face cu ei, avem naşi, avem preot, brodim pe toate astea şi iese de un lung metraj.
Asta n-ar fi aşa rău dacă lucrurile ar începe să se lege frumos într-o poveste unitară. Dar nu e cazul. Până la nunta mută propriu-zisă avem un panoptic de personaje şi situaţii anecdotice şi cam atât. La fel ca şi multele bancuri folosite în film pe post de replici amuzante, ele încep şi se termină repede, fără a se integra într-o poveste. Sunt piese independente care puse în context nu creează o structură. Şi în majoritatea lor sunt clişee, stereotipii. Mirele: un curvar care a hotărât să se potolească. Mireasa nu prea e definită, e lucrul de care se ţine mirele când îi vin poftele. Logodnica părăsită? Un fel de Ofelia bolnavă, umblând în cămaşă albă şi cu coroniţă de flori pe frunte, aruncând blesteme mirelui trădător. Preotul satului: beţiv, desigur, dar simpatic. Activistul de partid: idiot, cum altfel? Socrul mic, care are de reperat onoarea fiicei sale? Bătăuş, fireşte. Socrul mare? Cam pămpălău. Organul sovietic? O brută fanatică cu o oarecare spoială de prestanţă, cam cum erau prezentaţi naziştii în filmele dinainte de 89. Mai avem şi mutul satului, care e tatăl fetei care a înnebunit din dragoste şi a sfârşit violată de ruşi (ce blestem pe familia asta!). Apoi curva satului (cam urbană, totuşi, şi de fapt cine a auzit de prostituate LA SATE în anii 50, sprijinind stâlpii cârciumii de ţară?) care e evident nimfomană. Apoi piticul satului care e cum altfel decât simpatic, mai isteţ ca alţii fără handicap, puţin pervers dar şi sufletist la o adică. Mai avem şi doi bătrânei tremurători aşezaţi mitic pe verandă ca şi cum ar fi acolo de o veşnicie. Şi inventatorul nebun care-şi doreşte să zboare cu nişte aripi angelico-davinciene producţie proprie. O pleiadă de personaje pe care le poţi inventa într-o singură zi, între mese.
Iar personajele astea ce fac ele? Poante, ce să facă, trebuie să treacă într-un mod plăcut cele 75 de minute. Şi n-au nici o reţinere. Râd unii de alţii: hă, hă, ţi-au luat comuniştii pământul, şi celălalt replică hă hă, bine că măcar de la mine au avut ce lua, nu ca tine sărăntoc. Însă ciuca bătăilor e activistul de partid. "Bă, dacă ai venit până aici ca să-mi spui că eşti prost te-ai deranjat degeaba. Ştiam." Sau "Bă, ăsta zice că ar intra în partid dar mai degrabă ar intra în mă-ta." Uşoară viaţă aveau oamenii la sate in vremea stalinistă, o ţineau tot într-o distracţie pe seama comuniştilor veniţi la putere! Nu suferă nimeni din cauza ocupaţiei, colectivizarea e floare la ureche şi motiv de râs. Zău, cine a numit anii ăia "deceniul întunecat" "obsedantul deceniu" etc? Acum, că am scăpat de ei, facem glume ca ţiganii care după ce au luat bătaie şi bătăuşii s-au pierdut în zare zic: hai să-i înjurăm acum şi noi!
Ce mai fac ei, ţăranii anului 53? Mai văd un film, la un proiector alimentat de dinamul unei biciclete (sic!). Dar nu văd filmul propagandistic de pe ecran ci comedia cu proşti din faţa ecranului, unde proştii cine sunt? Tot activiştii de partid, vezi bine. Mai se bucură de sosirea circului (care încă puţin şi era Cirque du Soleil, noroc că n-a fost buget destul decât de-un Globus - totuşi, îmi imaginez că în anii ăia ţăranii dintr-un sat oarecare nu puteau căpăta decât cel mult femeia cu barbă şi omul fără oase) Dar cine ţine cont de vremuri?
Aici e o chestie: îţi bazezi întregul film pe un eveniment extrem de istoric, ca să zic aşa, moartea lui Stalin de joi, 5 martie 1953, iar restul filmului respiră atemporalitate? Cum asta?
În fine, vine şi mult aşteptatul scurt metraj îmbrăcat în prea multe straturi de haz şi victime... pardon poveşti colaterale: nunta mută. Secvenţă dezvoltată binişor, situaţia în sine e stoarsă de tot conţinutul suculent pe care îl putea avea. Cu exagerări caricaturale, cu lungimi pe ici pe colo (flatulaţia socrului mare şi telefonul fără fir) dar în mare parte reuşită. Ce urmează e însă e de nicăieri: unde până acum toţi păreau să se adapteze cu uşurinţă la noua formulă de nuntă cu amortizoare la pahare, speechuri mimate, lăutari în playback mut etc, dintr-o dată nu mai vor. Nu i-am văzut suferind până atunci dar toţi, ca la un semn îşi zic deodata: dă-o dracului de viaţă, pot să mă şi împuşte (ceea ce se va şi întâmpla) eu tot dansez, chiuiesc şi chefuiesc la nunta asta. Cum? De ce?? Ce s-a întâmplat şi n-am văzut? Un trăsnet şi o lacrimă pe obrazul miresei au declanşat nebunia asta, uitarea asta de sine? "Mai bine mor dar nuntesc acum în draci?" Asta e o decizie greu de luat, greu de ajuns la ea prin film.
Iar tancurile sovietice intră şi mătură locul, de parcă erau după colţ şi atât aşteptau, un semn. Şi, n-o să vă vină să credeţi, ăla cu aripi de respira uşor chiar zboară, frate!
Încă două vorbe de încurajare şi gata. Fără discuţie "Nunta mută" e făcut de un om inteligent, cultivat, talentat, abil, cu experienţa spectacolului. Imaginea este superbă şi filmul întreg este cinematografic cât cuprinde (talentul lui Vivi Drăgan Vasile şi-a spus şi aici cuvântul, ca şi la Moromeţii). Filmul e plin de citate cinematografice: Kusturica, Fellini, Wajda, Menzel, şi mulţi alţii (cadrul cu fata violată şi moartă în pădure pare un citat din Concursul lui Piţa). Acestea, în amestec cu teatralitatea acuzată şi atemporalitatea (sau mai degrabă anacronismul asumat) ar fi putut da un produs post-modernist valoros. Ar fi putut...
Dar nu, nu e un film de aruncat la coş, în nici un caz. A fost aplaudat şi ovaţionat îndelung la Teatrul Naţional (loc unde care spectatorii au înghiţit mai bine teatralismul secvenţelor şi unde s-au simţit, prin prezenţa scenei, mai aproape de acel Mălăele pe care-l ştiau - abil, nu?) Este - doar - un debut foarte promiţător. Mergeţi să-l vedeţi.
