Apel la întoarcerea în Paradis - Minciuna în UTE 2008

Ca un apel la întoarcerea în Paradis, la sinceritate, naivitate, căldură, la ceea ce era primordial uman, aşa mi-am tradus spectacolul la care mă felicit că am ajuns luni seară la TNB. A fost crud, a fost straniu pentru ceea ce suntem obişnuiţi să vedem, dar a fost în egală măsură adevărat şi emoţionant. Spectacolul are ca punct de pornire pierderea a şapte vieţi omeneşti într-un accident de muncă întâmplat în 2007, la Torino. Dincolo de acest pretext însă, Delbono regizează chiar de pe scenă falsitatea manifestată la nivel global. O lipsă a conştiinţei răului pare a fi perpetuă, chiar dacă forme ale suferinţei se găsesc la tot pasul şi noi înşine suntem, prin indiferenţa, necunoaşterea sau răutatea noastră, purtători ai mefienţei. Mila ajunge să fie un rest, un premiu de consolare, un bun pe care suferindul îl respinge în cele din urmă, iar milostivul îl regretă în cel mai bun caz, atunci când nu e capabil să simtă durere.

Spectacolul nu cred că oferă şocuri gratuite, artificii şi neconvenţional de amorul artei sau pentru că aşa ar dicta mainstream-ul. Cred că Delbono trebuia să ne zguduie şi să urle (la propriu) puţin în urechile noastre ca să pricepem că aşa acţionăm la rândul nostru, că ce facem nu e o joacă, că strigătul poate să se ascundă după o mare de tăceri aşa cum inima amuţeşte când i se urlă. Minciuna e cea pe care o purtăm sub haine, e secretul penitenţei inevitabile, e handicapul emoţiilor. Suntem în bună parte o societate handicapată din punct de vedere emoţional. Iar Delbono are curajul s-o recunoască şi să se dezbrace de stratul acesta artificial. Nuditatea din Minciuna e una dintre cele mai emoţionante momente. Degeaba facem noi pe dulăii de vânătoare. Delbono pune lanterna şi oglinda pe public, merge printre rândurile din sală, îl fotografiază, îi zâmbeşte candid şi pare să zică: "Pe cine credeţi voi că păcăliţi? Vreau să văd mâţele din voi cum torc."

Viitorul nu e ca în clipul publicitar ce rulează în proiecţie la începutul spectacolului. Fabrica de oţel de la care porneşte regizorul italian este un loc rece, burduşit cu ţevi, plin de cuşti, vestiare, scări, morminte chiar. Muzica minciunii ascunde parcă cel mai bine înţelesurile. Pentru că vorbele sunt atât de rare, dar apar fix atunci când tensiunea se acumulează îndeajuns, muzica vine să umple în germană, engleză, franceză, portugheză sau doar instrumental, acest Turn Babel. Scena balconului, declaraţia şi ruga Julietei către un Romeo absent, este un moment puternic. E scabros până la un punct ce se întâmplă acolo. "Julieta" e stridentă, isterică, vulgară, parcă posedată, încât face din discreţia, intimitatea şi firescul iubirii ceva murdar şi respingător. Inima pulsândă a travestitului care arde într-o ţigară visul dragostei are ceva dureros şi atât de neatins în ea, încât înţelegi că experienţele acestea nu pot fi decât foarte personale. E o nevoie epidermică de iubire, dar ţinută în cleşte, aşa încât ce-i slut nu poate suporta atâta frumuseţe şi simte nevoia unei defulări ritmice şi sănătoase prin violenţă. Ritmul se rupe, tandreţea zdrenţuită e biciuită şi mai tare. Pe Bobo, unul dintre actorii trupei l-am remarcat de la bun început. A părut din ce în ce mai evident pe parcursul spectacolului că are o lume a lui, că e construit altfel. În realitate, este surdomut şi a petrecut mulţi ani într-un ospiciu. Într-un loc în care nebunia este instituţionalizată. Bobo o îmbracă în frac şi o scoate în lume. Omul care nu percepe viaţa în aceiaşi stimuli precum Delbono strânge mâna oamenilor din sală. Delbono se dezbracă (de urât) şi păşeşte pe curat.

Mi-a plăcut nespus pauza pe care Delbono a prevăzut-o în spectacol. Un moment de respiro, în care actorul gol a căzut la pace cu mafia, cu il capo dei tutti capi, şi a zburdat liber şi nestingherit în faţa noastră. El era gol, era cel mai curajos dintre noi, alerga liber (de parcă abia se născuse) chiar dacă râsetele din sală, exclamaţiile şi coatele nu încetau... El era vulnerabil şi nu avea o problemă să arate asta. Nu o făcea din grandomanie, o făcea din dragoste, dacă vreţi. Am regretat atât de mult că domnii şi doamnele din jurul meu care au comentat şi au făcut miştouri la greu pe tot parcursul spectacolului, nu au avut nici măcar acest tupeu: să iasă din sală. Au mers până acolo încât, deşi erau evidente dispreţul şi băşcălia adânc manifestate, au aplaudat zgomotos şi în picioare la finele spectacolului. Iată minciuna, domnule Delbono. E pretutindeni.