Schauspielhaus Graz
10 octombrie 2008: soseşte prima trupă, cea de la Schauspielhaus Graz. Cu Antigona lui Sofocle, o producţie montată în aprilie 2008, aflată, aşadar, la cea de-a doua stagiune. Actorul principal, Götz Argus (cel care-l interpretează pe Creon) s-a aflat, pînă în preziua spectacolului bucureştean, la Bilbao, în calitate de artist-invitat. Subliniez acest lucru, fiindcă e o onoare să joci la Bilbao, oraş al cărui PIB a crescut în ultimii ani graţie unor adevărate "monumente culturale": Muzeul Guggenheim, unic în Europa, şi Opera, un spaţiu remarcabil, cu o arhitectură îndrăzneaţă, unde are loc anual Festivalul "Giuseppe Verdi", la care sînt invitaţi artişti din lumea întreagă. Acest Creon - Götz face, într-adevăr, un rol de excepţie, bine articulat; forţa lui dă senzaţia unui catarg pe care se sprijină corabia-spectacol.
În această montare sînt puţini actorii propriu-zişi: Antigona - Carolin, Tiresias - Otto, Ismena - Sophie, Hemon - Dominik, Paznicul - Thomas, Euridice - Frederike. Spectaculos din cale-afară este corul. Un cor alcătuit din emigranţi. Din numeroase ţări: Georgia, Irak, Turcia, Filipine, Republica Moldova, Bulgaria, Rusia etc., etc.
Un decor sobru: cinci piloni-scări, pe care personajele fac echilibristică, alcătuind imagini de o frumuseţe clasică, expresivă prin gesturi şi culoare, cu puţine acorduri muzicale şi cu o economie de mijloace rar întîlnită, neştirbind însă cîtuşi de puţin fiorul poetic întreţinut prin text, prin limpezimea rostirii lui, prin mesajul dramatic, la fel de actual şi acum, după mii de ani de la scrierea dramei antice.
Ideea alcătuirii unui cor compus exclusiv din emigranţi îi aparţine regizoarei Anna Badora, directoarea recentă a Teatrului din Graz, după ce a ocupat ani de zile aceeaşi funcţie la Düsseldorfer Schauspielhaus. Unul dintre aceşti emigranţi - un băiat din Georgia - este student, iar seara intră în corul Antigonei. Din banii cîştigaţi din aceste reprezentaţii trăieşte în Austria: îşi plăteşte chiria, cursurile, ba chiar îşi mai ajută şi părinţii rămaşi la Tbilisi. Elena din Chişinău studiază contabilitate; vorbeşte stîlcit româneşte şi sînt surprinsă să aud că în Republica Moldova a învăţat româna la şcoală, ca limbă străină, iar rusa îi este mai familiară. Şi pentru ea corul Antigonei e un popas bine-venit: o sursă de cîştig, dar şi de bucurii; îi place teatrul, iar cu piesa aceasta are ocazia să călătorească mult, făcînd turnee în Austria, dar şi în alte ţări ale lumii. Elena şi-ar dori să rămînă la Graz după terminarea studiilor, totul depinde însă de acel dram de noroc hărăzit fiecăruia. Românul Ionuţ este chiar actor, a lucrat la Timişoara şi s-a stabilit de cîţiva ani la Graz. Şansa i-a surîs, iar în prezent îşi poate face meseria. Părinţii şi surorile au venit tocmai de la Alba Iulia să-şi revadă fiul-frate rătăcitor.
Georg, conducătorul grupului, îmi spune cîteva lucruri interesante. De trei săptămîni pregăteşte turneul. De ce? Unii emigranţi - cei din Turcia, Irak, Filipine - n-au apucat să înveţe limba germană, unii nu au încă actele în regulă, iar pentru alţii a obţinut viza abia pe aeroportul din Viena, în dimineaţa plecării; totuşi, odată ajuns în România, Georg răsuflă uşurat. La Bucureşti, totul a funcţionat impecabil: cazare, repetiţii, spectacol, public cald, aplauze venite din inimă.
Înainte de a încheia, aş vrea să subliniez un mic artificiu regizoral. În Antigona, conducătorul Creon recurge în repetate rînduri la popor, la cuvîntul Cetăţii, reprezentat în piesă tocmai prin această masă eterogenă alcătuită, în secolul nostru, din emigranţi. Creon îi întreabă dacă procedează bine neabdicînd de la propriile legi şi pedepsind-o pe Antigona pentru vina de a-şi fi îngropat fratele. Dar Creon e un dictator. Întrebările lui sînt retorice. De fapt, el nu acceptă sfatul nimănui, nici al fiului Hemon, nici al orbului Tiresias. Iar Corului îi este frică să spună adevărul, să mărturisească ce simte. Şi tocmai această frică atavică declanşează ireversibil drama. Şi asta pentru că Cetatea se teme. Un adevăr nerostit la timp poate fi fatal. Deci poporul cu un astfel de conducător îşi merită soarta.
Ei bine, ce face Anna Badora în final? Mută reflectoarele pe public. Noi, spectatorii, sîntem invitaţi să reflectăm, să-i judecăm pe cei care ne conduc. Dacă n-o vom face, cu responsabilitate, n-avem decît să suportăm consecinţele. Avem soarta pe care ne-o merităm. Cu acest reflector în ochii noştri, de public uluit, se încheie piesa. Aplauzele chiar întîrzie, publicul pare uşor derutat; nu e deloc un final spectaculos, ci unul simplu, fără zorzoane muzicale ori scenografice inutile. Spectacolul impresionează tocmai prin simplitate.
Teatrul de Stat al Greciei de Nord din Salonic
18-19 octombrie 2008: Regizorul şi coregraful Dimitris Kyanidis creează o Grădină secretă sau misterioasă, scenografia aparţinîndu-i lui Athanasios Kolalas, iar muzica lui Chrisantos Christodoulou. Am văzut acest spectacol de două ori. Dansatoarele - Marleen, Poly, Fania, Sofia, Elena, Peni - şi unicul balerin, Omar, parcă te îmbie să revii, să revezi, să-ţi decantezi trăirile din prima seară, să descoperi alte şi alte interpretări în acest dans-artă, şlefuit ca un diamant. Dans şi registre diferite, la cele cinci dansatoare profesioniste; chipuri şi trupuri tăios de expresive.
La finalul spectacolului, două tinere s-au întors spre mine şi m-au întrebat: dumneavoastră ce aţi înţeles? A fost o întrebare inocentă, dar plăcută, realmente doreau o posibilă explicaţie, şi-o aveau pe a lor, sînt convinsă, dar aveau şi curiozităţile vîrstei lor: dacă e altceva, dacă n-am înţeles bine? Poate nici interpretarea mea nu e cea imaginată de regizor, dar tocmai în asta constă farmecul: în orice creaţie adevărată, ambiguitatea trezeşte interes şi îndeamnă la reflecţii multiple.
Iată-mi aşadar interpretarea: Grădina secretă ascunde în ea taina feminităţii. Este un elogiu adus feminităţii neînţelese, adesea frustrate, tocmai din pricina nepătrunderii tainelor ei. Kyanidis abordează plin de curaj toate ipostazele acestei feminităţi. Adolescente ce dansează pe muzică disco şi freamătă libere, fără să intre încă în cuşca dragostei. Mărul (fructul lui Eros), tăiat tacticos de Conştiinţă (poate fi Mama Bărbatului, poate fi spectatorul-conştiinţă), este oferit, pe rînd, fiecăreia dintre femei: una refuză din motive fiziologice, alta are capul acoperit de o pungă (a ucis-o deja o iubire trecută), o alta îşi arată discret sînul matern, a patra îşi descoperă ochiul învineţit de-o dragoste cu năbădăi, a cincea muşcă, dar mărul îi face rău, iubirea e adesea necomestibilă. Adultă fiind, femeia e supusă probei condurului. Bărbatul îi oferă femeii alese pantoful fermecat, dar idila nu se sfîrşeşte ca în poveste. Iubitul îşi încalţă femeia în conduri şi în alte încălţări; ajunge mireasă în pantofi albi şi-n cele din urmă poartă troace negre - iată sobrietatea vieţii de soţie. Mariajul ca angrenaj în care, fără iubire, viaţa devine tortură. Femeia-mamă: cu copil, femeia e sclavă pe viaţă, fără copil (peste aceasta se abate o ploaie de plozi avortaţi), ea mîngîie cu aceleaşi gesturi de mamă absenţa copilului.
Chipul ideal, cel visat în tinereţe, rămîne în mintea şi în inima bărbatului, iar dacă femeia de lîngă el nu corespunde idealului, bărbatul continuă s-o sculpteze, inventînd-o şi reinventînd-o o viaţă întreagă şi instalînd astfel nefericirea.
Certurile - atacurile - cuvintele grele din cuplu adîncesc prăpăstii insurmontabile. Bărbatul, neînţelegînd sau nevrînd să pătrundă la timp taina femeii, se căieşte inutil la maturitate, iar feminitatea zdrobită răzbună toată suferinţa acumulată, distrugînd partenerul. El moare, dar nici lor nu le este sortită nemurirea. Femei-amazoane ronţăie din floarea iubirii: înainte de marea trecere, femeia se hrăneşte din albul florii-amintire, clipe mai bune sau mai rele, o dragoste dulce-amară, asta este viaţa, în fond.
Dansul grecoaicelor din Salonic are ceva din forţa valurilor Mării Egee. Pletele lor negre - roşii - castanii ard, trupul li se contorsionează, ochii şi gura le sînt acoperite, mîngîie cu palmele aerul fierbinte, se înfioară în acordurile muzicii. Şi atunci, închizi ochii şi simţi: se naşte un poem.