CronicUTE: Revolta lirică a cotoiului diform - Minciuna

Există o parte incendiară a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa. Incendiarul cu pricina s-a produs deja şi s-a numit Minciuna, de şi cu Pippo Delbono. Artistul italian renumit prin producţiile sale scandaloase care au determinat reacţii foarte dure la Avignon, de exemplu, a fost prezent şi în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu hitul său Urlo, spectacol programat, din păcate, în ultima zi a manifestării şi văzut, prin urmare, de puţini spectatori. La Bucureşti, Delbono a adus cea mai recentă creaţie a sa care are ca punct de plecare un accident de muncă soldat cu 7 victime la oţelăriile Thyssen-Krupp din Torino.

Acum să ne lămurim termenii, să stabilim ce înţelegem prin "scandalos". Păi scandalosul vine în primul rând din actorii folosiţi de Delbono, o serie de marginalii sociali, cerşetori, bolnavi mentali, persoane cu sindrom Down care sunt, de regulă, o interfaţă pentru lumea bolnavă, fizic şi psihic, în care trăim. Lui Delbono îi place peste măsură să se erijeze într-o voce a umiliţilor şi obidiţilor, cum ar fi zis Dostoievski acum 150 de ani. E vorba, în fapt, de atât de cunoscutul socialism italian via neorealism, îl ştim cu toţii şi din politică, şi din cinematografia peninsulară. Undeva între Fellini şi Pasolini se află şi Pippo Delbono, cu exhibarea nudităţii diforme a bolnavilor săi, cu minciuna dezgolită a mai marilor lumii, cei puţini, bogaţi şi puternici cărora nu le pasă de cei săraci şi singuri, o scenă a nebuniei, cum spune regizorul, deconstruind până la defragmentare monologul Julietei din scena balconului, O Romeo, Romeo, lasă lumea ta, uită numele tău, litania cunoscută a iubirii incipient erotice. Şi erotismul e susceptibil de ipocrizie la Delbono care urlă minciuna peste tot, în politică, în religie (una dintre cele mai puternice imagini, cea din aşa-zisa pauză, este a unui Buddha care miaună), în iubire, în familie. Comunicarea se face de altfel prin lătrat şi mieunat, minciuna discursului, cuvinte ipocrite înlocuite de sunete animalice. În filmul lui Charlie Chaplin The Dictator, Hitler lătra. La Pippo Delbono, prefăcătoria latră. Regizorul acuză minciuna cosmopolită, dar şi pe cea interioară, din propriul corp, din propria existenţă.

Spectacolul lui Pippo Delbono nu este un spectacol. De fapt, cu asta ar fi trebuit să încep. Pentru a fi înţeles demersul său, trebuie spus din capul locului că avem de-a face cu o instalaţie teatrală. Astfel, structura eminamente poetică ce se sudează din sunete, energii, imagini violent scabroase şi fragmente de discurs uneori politic, alteori liric, o astfel de structură devine în acest mod inteligibilă. Căci mesajul lui Pippo Delbono este destul de confuz pentru neaveniţi, transpare greu de pe scenă dacă nu te-ai documentat cât de cât, iar faptul că regizorul-actor fotografiază publicul nu prea ajută. Ne acuză, spun spectatorii, dar de ce? Sunteţi nişte ipocriţi cu toţii, ne aruncă Pippo Delbono acuza cu oarecare relaxare şi execută un exerciţiu de sinceritate în faţa noastră. Actorul se dezbracă, dă jos masca compasiunii, a bunătăţii, a credinţei şi se arată gol cu toate hibele sale fizice şi sufleteşti. Îşi exorcizează propria minciună, propriile traume familiale.

Instalaţia lui Pippo Delbono a avut susţinători fanatici şi detractori pe măsură. E greu să fii neutru în faţa acestei provocări. Recunosc însă că am rămas exact pe linia de demarcaţie între admiraţie şi suspiciune. Încă nu am decis dacă Pippo Delbono este absolut onest sau manipulează (şi el) sinceritatea. Mă mai gândesc la asta.


Stagiunea europeană la Bucureşti şi Cluj
Festivalul UTE
Minciuna
Bucureşti, Teatrul Naţional