Utopica Pace eternă în vremuri de câine - UTE 2008

Unul dintre cele mai bune, solide şi originale spectacole prezentate în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, care anul acesta se desfăşoară la Bucureşti, a venit din Madrid, graţie trupei minunate de actori a Teatrului din Abadia şi regizorului spaniol Jose Luis Gomez. A vorbi despre terorism în ziua de azi e un clişeu extrem de uzitat, însă a vorbi despre nevoia reală a unei păci universale şi despre absurdul terorismului apelând la o fabulă cu trei câini, de dimensiuni, rase şi motivaţii (sic) diferite care se duelează, fără scrupule şi cu mijloace desigur câineşti, pentru un loc într-o trupă anti-tero este cu atât mai riscant şi mai tezist. Însă dramaturgul spaniol Juan Mayorga a ales, în piesa sa Pacea eternă, să prefere alegoria unui competiţii câineşti nu pentru a face morală, ci pentru a cocheta cu o rafinată aluzie cosmică la atât de ingrata şi relativa condiţie umană.

Cheia scenică a unui mixaj pe cât de captivant, pe atât de plin de rezonanţă, a fost creaţia regizorului Jose Luis Gomez, un maestru al luminilor, al stărilor şi al dinamitării spaţiului scenic din pure detalii. În micro-cosmosul concentraţionar în care cei trei câini sunt supuşi, de o comisie perfidă şi cinică, unei selecţii riguroase, Gomez face cu ochiul unei atmosfere kafkiene construite aproape din nimic: interferenţe de lumini şi reflexe gri, verzi şi turcoaz, brăţări metalice prin care "concurenţilor" le sunt transmise şocuri electrice, ventilatoare trepanând cu rol de picătură chinezească, un dulău cât se poate de real ce traversează în penumbră, în interludiile dintre probele durei selecţiei, partea de sus a scenei. Spre deosebire de regizorul Claudiu Goga, a cărui recentă premieră de la Teatrul Mic Hamelin, a aceluiaşi Juan Mayorga, este o nedorită mostră de didacticism şi plictiseală pe o altă temă etică, violenţa infantilă, regizorul spaniol ştie cum să pună în halou misterul unei aparente fabule etice despre câini cu scopul de a ne desţeleni conştiinţele. Şi ştie şi cum să-şi facă actorii nu numai să dea viaţă unor patrupede, ci şi să le contureze cu fineţe tipologiile: Odin este un maidanez cu o capacitate aproape nefirească de a detecta sute de mirosuri, John-John este o corcitură cu pedigree, viguros şi atletic, dar cam sărac cu duhul, iar Emanuel este raisonneur-ul spectacolului, cel care aduce în discuţie conceptul lui Kant de pace eternă ca o nevoie imperioasă a omenirii către o armonie universală, dar şi ideea existenţei sau non-existenţei lui Dumnezeu într-o lume în care dramele sunt justificate de multe ori prin liberul arbitru. Inclusiv terorismul.

După acest memorabil spectacol, nu poţi să nu ai o tresărire când vezi un patruped de un fel sau altul, fie el de rasă sau doar maidanez, gândindu-te că în spatele acelei candide, filosofice, sceptice sau după caz marţiale priviri canine se poate ascunde un om, fie el şi un actor care doar se joacă inteligent de-a câinele.