Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Maradona by Kusturica

Globul pământesc e un imens balon... - Maradona by Kusturica


Cinemagia, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În chip ciudat, "sportul rege", zis şi "sportul cu balonul rotund" (etichete care-mi amintesc de alte miezoşenii similare, ca "poetul nepereche" sau "Luceafărul poeziei româneşti" - păstrând distanţa, desigur), s-a bucurat cam cu zgârcenie de atenţia filmului, atât documentar, cât şi de ficţiune - îmi vin în minte cele două pseudo-comedioare ale lui Mircea Radu Iacoban, Totul pentru fotbal (Andrei Blaier, 1978 - pe al cărui generic nişte voci argintii cristalizau: "Globul pământesc e un imens balon / Fotbaaal, foootbaaaaal!") şi sechela sa Am o idee (Al. G. Croitoru, 1980 - intitulat iniţial Toate pentru fotbal, că de!). Ca nonmicrobist, am privit întotdeauna cu o detaşare netă excesele preopinenţilor, în ambele sensuri - de la nemărginita adoraţie idolatră faţă de diverşi posesori de dibăcie ortopedică, până la delirantele violenţe gregare cărora Heysel 1985 le-a fost doar cea mai extremă paradigmă. Totodată, însă, am rămas conştient şi de valorile obiective ale fotbalului, atât ca spectacol sportiv, cât şi în sensuri mai profunde (apropo, eventual, de acel "minut de adevăr absolut" la care se referea Camus). Ca atare, pot fi dispus oricând la epifanii filofotbalistice, cu condiţia ca discursul filmic să fie convingător.

N-am văzut Pelé Eterno (Anibal Massani Neto, 2004), dar mi-a rămas la suflet un documentar de televiziune din 1977, realizat la retragerea celui considerat cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor - care m-a frapat prin umanitatea de o căldură profund tuşantă atât a omului, cât şi a portretului. Încă mai vechi, de prin anii '60, un alt film de televiziune urmărea cariera fraţilor Jacky şi Bobby Charlton, reuşind să comunice elocvent şi emoţionant sensul fotbalului pentru cei doi legendari jucători britanici. Şi cam tot de-atunci am reţinut încă un documentar extrem de precis lucrat, tratând unele dintre cele mai semnificative faze fotbalistice ale deceniului - fiecare apărând în câte o triplă ipostază: cu viteză normală, apoi reluată în ralenti (cu explicaţiile detaliate de rigoare), şi din nou în ritm normal. Deşi mesajul filmului era tehnic şi analitic, imaginile surprinse şi mai ales montajul lor transmiteau grăitor frumuseţea, poezia, tensiunea - într-un cuvânt, inefabilul fotbalului.

Ca atare, m-aş fi aşteptat ca eseul lui Kusturica despre Maradona să ofere în orice caz un regal cinematografic în sine, şi foarte posibil şi o imagine convingătoare despre personalitatea celebrului sportiv şi esenţele fotbalului contemporan în general - cu atât mai mult, cu cât autorului îi datorăm zguduitoarea revelaţie din Otac na sluzbenon putu (1985) şi halucinanta epopee desfăşurată Underground (1995), ambele distinse cu Palme d'Or, ca jaloane principale ale unei cariere marcate de Bife "Titanik", Sjecas li se Dolly Bell, Dom za vesanje, Arizona Dream sau Crna macka, beli macor. Totodată, însă, pentru a ne racorda la mersul istoriei (artistice şi politice), se impune să reţinem şi recurenţa până la suprasaturaţie a aceloraşi subiecte şi teme în filmele lui Kusturica, precum şi surprinzătorul lui parcurs politic, care l-a purtat din Sarajevo până în cele mai naţionaliste cercuri belgrădene, unde oftează după ceea ce-a fost cândva Iugoslavia lui Miloşevici. În special din această perspectivă, devine foarte uşor de înţeles atitudinea deviantă, îngustă şi părtinitoare, a noului său Maradona by Kusturica.

Practic, nu avem de-a face cu un film despre fotbal, sau despre un fotbalist (mare sau nu), ci ni se oferă încercarea unei persoane de a portretiza în imagini altă persoană. Foarte interesant se relevă substratul psihologic care-i uneşte pe cei doi: un paradox al frustrării pe care accesul pe culmile mondiale ale gloriei nu face decât s-o exacerbeze. Kusturica a rămas marcat de destrămarea micului imperiu din Balcanii de Vest, şi mai ales de exerciţiile tactice ale N.A.T.O., care prin bombardamentele din 1999 (la drept vorbind, una dintre acele instanţe istorice când orice raţiune se duce cu sorcova - dar pentru care nimeni nu compare în boxă la Haga, că de, Gloria victors!) au spulberat definitiv universul naţional, cultural şi spiritual care-l formase - rană pe care nu i-o pot obloji nici toţi laurii binemeritaţi (sau doar supraevaluaţi) aşternuţi peste filmele lui. Era firesc ca această marcă de înverşunare neputincioasă să se marieze până la un punct cu a lui Diego Armando Maradona, un produs al fermentului pseudo-"revoluţionar" din America de Sud, continent pe care secolul trecut, prin prăbuşirea imperiilor coloniale latine, l-a transformat în poligon de încercare al principalelor extremisme politice: sovieticii n-au întârziat să-şi trimită instigatorii, în speranţa de a racola toată imensa regiune dintre Rio Grande şi Tierra del Fuego în Gulagul lor bolşevic, iar americanii au fost nevoiţi să asigure rezistenţa susţinând unele dintre cele mai represive regimuri militare ale istoriei recente - inclusiv cu compromisul de a le oferi azil multor refugiaţi germani hăituiţi de diverşi Simoni Wiesenthali şi alţi vânători de oameni. Într-un asemenea climat, era firesc ca păturile sociale defavorizate (dintr-ale căror rânduri se recrutează, prin tradiţie, majoritatea sportivilor de echipă şi masă, în frunte cu fotbaliştii), să se lase seduse de tentaţiile extremei stângi - ceea ce determină şi una dintre ipotezele centrale ale filmului lui Kusturica: îndârjirea vindicativă a argentinienilor faţă de englezi, mai ales în urma microrăzboiului din Falkland/Malvine, şi răzbunarea lor transplantată pe terenul de fotbal.

Pornind de aici, Kusturica ratează în stil mare poate principala şansă a filmului de a-şi contura o atitudine de reală greutate. Din păcate, empatia lui subiectivă cu personajul compromite posibila instanţă de puritate a sportului în raport cu mizeriile politicii, coborând ştacheta la nivelul unor meschine bătăi de pumni în sâc - cu atât mai lamentabile, cu cât abordarea izbuteşte un rarissim dat cu stângu-n dreptul (ca să respectăm fenomenologia terenului de fotbal). Maradona se laudă că a refuzat să-l întâlnească pe Prinţul Charles, fiindcă are mâinile "prea pătate de sânge" - în timp ce, cum nu se poate mai previzibil, afişează pe biceps ditamai tatuajul cu portretul unui scelerat ca Che Guevara, şi pe pulpă altul, cu despotul cubanez. Mă rog, că de la firul ierbii istoria se vede câş, nu e de mirare (mai ales când iarba creşte la sud de ecuator) - dar e mai puţin onorabil că un artist european mângâie pe creştet deraierile astea, în loc să le observe cu acea detaşare obiectivă care e singura generatoare de adevăruri substanţiale, dezvoltate cinematografic.

Situaţia degenerează şi mai rău în porţiunea secvenţelor fotbalistice - care ar fi fost firesc să constituie unul dintre filoanele centrale ale filmului. Efectiv, mi-e greu să înţeleg ce l-a împins pe Kusturica să fugă de fotbal ca dracu' de tămâie, iar în puţinele cazuri când strecoară totuşi imagini din meciuri, s-o facă atât de prost. În toată ora şi jumătate cât se lungeşte pelicula, să tot avem vreo zece minute de fotbal, cel mult: o selecţie de "goluri ale secolului", luate cu copy-paste de pe casete VHS trase direct din televizor, amorfe şi accelerate, dar neclare şi îngrămădite (îmi aminteam de acele splendide imagini din documentarul la care m-am referit mai sus, şi-mi venea să plâng). În schimb, fiecărui asemenea episod i se agaţă-n coadă câte o însăilătură de animaţie în care Maradona îi driblează şi-i tăvăleşte pe alde Reagan, Prinţul Charles, Regina Elizabeth, Maggie Thatcher şi alţi imperialişti putrezi şi descompuşi. Cu îngăduinţă, am putea accepta stilul şi tehnica voit rudimentare ale caricaturilor în mişcare ca pe nişte licenţe de artă naivă - dar, din păcate, n-au nici inspiraţie, nici ingeniozitate, nici umor; se menţin la nivelul unei biete tifle spre Casa Albă şi Buckingham Palace.

Dacă Maradona pe teren străluceşte prin absenţă, Kusturica compensează prin insistenţa cu care-l filmează pe marele fotbalist vorbind - ştiut fiind că nimic nu egalează discursul articulat şi inteligenţa scăpărătoare a unui centru înaintaş sau extremă dreapta (scuzaţi, stânga - vezi mai sus). Aflăm astfel şi un lucru interesant - că, în copilărie, jucau fotbal noaptea pe-ntuneric, aşa că ziua, când mai şi vedeau mingea, li se părea mult mai uşor. În rest, Maradona ne mai spune şi ce rea e cocaina, cum a făcut ea din el neom (da, Kusturica nu ratează nici acest filon dramatic: avem în film cam trei propoziţii despre perioada toxicomaniei), şi ce mare-i Fidel, ba încă Che o fo' şi mai mare, şi că imperialismul anglo-american e câh. Şi multe alte platitudini, lipsite până şi de fiorul unui Cornel Dinu, de pitorescul lui Becali sau de perlele lui Mitică Dragomir.

Dar şi de astă dată ni se oferă o compensaţie: insistent, stăruitor, Kusturica se tot filmează pe sine - de regulă, şezând şi cugetând (sau poate numa' şezând) la ce vrea el de la filmul ăsta. Şi cum e cam clar că pân-la urmă n-a aflat, se-apucă neica şi-l împănează pe fotbalist cu pisici albe, cu pisici negre, cu taţi în călătorii de afaceri, şi cu alte varii secvenţe de propriile lui filme anterioare, care au tot atâta legătură cu subiectul ca sarmalele înfipte-n tortul miresei (maradoniste; vezi mai jos - deşi am văzut pe plasmele de la metrou şi o reclamă la "pizza cu sarmale", deci se poate, numa' să vrei...) Dacă nici ăsta nu se cheamă narcisism gratuit, nu ştiu ce se mai cheamă... Oricum, nu putem evita rapelul la un mare clasic al filmului, căruia lumea i-a promovat numele în două dintre cele mai personale titluri ale sale: Fellini Satyricon şi Casanova di Fellini (plus formula semioficială Fellini Roma, plus masivele autoreferenţialităţi din Otto e mezzo sau Amarcord, extinse şi în plan conjugal, cu Giulietta degli spiriti). Se reţine însă faptul că în cele două filme unde autorul optează chiar spre apariţia ca atare (completă, în I Clowns, şi doar vocală, în Prova d'orchestra), prezenţa sa e pe-atât de discretă ca atare, pe cât de masivă în fond - exact opusul cazului de faţă, în care cineastul se vede şi se aude mult şi fără rost (poate cu excepţia cadrului în care el şi Maradonna îşi tot pasează unul altuia mingea cu capul - semn că şi el le are, oareşicum). Îmi amintea stăruitor de un student care m-a vizitat zilele trecute, cu rugămintea să-l scot din ceaţa în care-l vârâseră iremediabil vajnicii săi profesori, cu filmul de anul II: "portretul contemporanului meu". Acum ca şi în urmă cu un sfert de veac, când am fost şi eu student, nimeni nu e-n stare să le explice bieţilor copii un dat simplissim: cine e filmul şi ce vrea el. Că treaba asta se-ntâmpla în '82 la I.A.T.C. şi-n '08 la Hyperion, treacă-meargă - dar că-l vedem în acelaşi impas până şi pe Kusturica, devine extrem de derutant.

Drept pentru care, rămân nesusţinute chiar şi ultimele secvenţe care aveau şansa de a propulsa filmul printre documentarele de mare creativitate: cele privitoare la religiozitatea creată în jurul lui Maradona. Nu m-am dedat niciodată fundamentalismelor habotnice, aşa că pot înţelege entuziasmul unora de a încălca porunca a doua, făcându-şi la propriu idoli din vedetele lor. Totuşi, când se vorbeşte, fie şi parţial în glumă, despre o "Biserică Maradonistă", când bustul fotbalistului e închis într-un chivot care imită arhitectura ecleziastică, şi când se oficiază "cununii" pe teren, cu copii puşi să recite parafraze după Tatăl Nostru, lucrurile devin realmente interesante. Un documentar despre această formă de deviaţie spirituală, în care-şi dau mâna alienarea şi kitsch-ul, ar putea fi într-adevăr tulburător şi revelator. Aşteptăm să-l facă cineva. Cândva.

Probabil că tot necazul de-aici a pornit - de la implicarea afectivă. În anul doi de facultate, după cum spuneam, am crezut că fac un film portret despre Mitică Popescu numai fiindcă-l admiram ca actor şi mi-era foarte simpatic ca om - dar nu ştiam nimic despre el, la nivel esenţial, aşa că n-a ieşit decât un chix răsunător. Lipsa detaşării obiective este întotdeauna plină de capcane, atât la nivelul realizatorului (care crede că dacă lui îi place, sigur o să-i placă şi publicului), cât şi la cel al receptorului: e firesc să dai lumea pe spate, când baţi la porţi deschise - dar adevărata probă constă în puterea de a convinge pe cineva, dacă nu ostil, măcar indiferent (aşa cum, deşi n-a făcut niciodată din mine un microbist, acel documentar despre Pelé asociat cu meciul lui de adio, Cosmos-Santos, m-a făcut să iubesc omul, şi să încep să înţeleg ce înseamnă un film-portret). Sub toate aceste aspecte, filmul lui Kusturica rămâne tot timpul remarcabil de consecvent şi egal cu sine însuşi - rotund ca un balon de fotbal. Şi, tot ca veneratul obiect, umflat cu aer.

28 noiembrie, 2008, h. 02:10-04:08
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Maradona by Kusturica


1 comentariu

  • filme romanesc de calitate
    anonim , 01.06.2018, 10:09

    vorbesc desigur de totul pentru fotbal care a fost o capodopera! am o idee! s-a vrut o continuare a lui dar din pacate in proportii mai slabe!

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Rebelul şi cauzele sale - Maradona by Kusturica, Comunicat de presă
 By the way - Maradona by Kusturica, Andrei Creţulescu
 Închipuiri - Maradona by Kusturica, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer