Emir Kusturica sărbătoreşte în acest film incredibila poveste a lui Diego Maradona: erou sportiv, Zeu al fotbalului, artist de geniu, campion al poporului, idol decăzut şi model pentru generaţii din întreaga lume. De la Buenos Aires la Napoli - trecând prin Cuba - Emir Kusturica trasează viaţa acestui om ieşit din comun, de la începuturile sale umile la notorietatea sa mondială, de la ascensiunea sa fulgurantă la declinul cel mai profund. Un documentar unic despre "jucătorul secolului", filmat de cel mai mare fan al său.
O întâlnire
La începutul anului 2005, Emir Kusturica anunţă proiectul său documentar despre Diego Maradona: "Este vorba despre primul său film care va aborda toate aspectele vieţii lui Maradona." Realizatorul premiat, două Palme d'Or şi numeroase distincţii internaţionale, îl va filma pe cel mai mare jucător al tuturor timpurilor! Vestea a fost ca o bombă. Filmarea trebuie să înceapă la Buenos Aires înainte de a continua la Napoli, locul de exploatări fotbalistice al lui Maradona apoi, Cuba, oraşul său adoptiv şi Belgrad, oraşul cineastului: "Intenţia mea este să găsesc şi să fac să reapară pentru următoarele cinci luni adevărata personalitate a lui Maradona."
Acest film se anunţa ca o întâlnire unică între doi titani, uniţi prin lipsă de măsură, pasiune şi geniu. Niciun alt realizator în afară de Kusturica nu ar fi putut să înţeleagă mai bine enigma explozivă care este Maradona, nimeni altcineva nu ar fi putut să-i câştige încrederea şi prietenia: "Dintotdeauna am visat să devin un jucător de fotbal şi, am fost, în felul meu." Pentru prima dată, Maradona acceptă o colaborare intimă şi deplină şi se dezbracă în faţa aparatului de filmat al cineastului, lăsând să se întrevadă în sfârşit omul din spatele mitului. (Buenos Aires, aprilie 2005)
2005: aniversarea Dalmei, fiica cea mare al lui Maradona. Kusturica este acolo, cu două aparate de filmat şi cu o mică echipă. Maradona se luptă atunci cu demonii săi şi urmele pe care le-au lăsat în corpul său: probleme de inimă, de greutate, genunchii. Greu de crezut că acest om va renaşte într-o zi din propria sa cenuşă: "Ziua în care l-am întâlnit a fost mult mai importantă decât mă aşteptam. Este o forţă a naturii; din el ţâşneşte emoţia, puterea, încântarea. O fiinţă unică." Patru zile mai târziu la "Soul Café", cele mai mari stele ale muzicii din America Latină s-au reunit pentru a sărbători El Pibe de Oro, Copilul de aur. Toată lumea cântă, Kusturica este chemat pe scenă. Realizatorul şi fotbalistul. Ţiganul şi rockerul. Doi artişti faţă în faţă. Călătoria lor tocmai a început.
De atunci, cei doi oameni nu vor înceta să-şi exprime admiraţia pe care o au unul faţă de celălalt. În mai 2005, Diego Maradona se duce la Festivalul de la Cannes pentru că Emir Kusturica este preşedintele juriului. Petrec împreună nopţi nebune sărbătorind. În noiembrie 2005, invitat la show-ul de televiziune al lui Diego Maradona, Emir Kusturica este prezentat de către fotbalist ca un realizator de geniu, fratele său. Şi chiar schimbă câteva pase. Cu ocazia summit-ului Statelor din America din 4 noiembrie 2005, Kusturica face parte din trenul de protestanţi organizat împotriva sosirii lui Georges W. Bush în Argentina, îl filmează pe Diego Maradona în plină luptă politică: "Sunt impresionat de viziunea sa asupra lumii, umorul său şi omenia sa". În 1 februarie 2008, cu ocazia concertului No Smoking Orchestra la Madrid, Diego Maradona, care urmăreşte spectacolul de la balcon, urcă pe scenă şi dansează cu Emir... Din această alchimie cinematografică şi umană este făcut acest film.
O filmare
Doi giganţi. Incorecţi din punct de vedere politic, rebeli scânteietori. Se întâlnesc, învaţă să se cunoască, îşi compară tatuajele şi alte "cicatrice de război". Unul s-a născut acum patruzeci şi cinci de ani, în suburbiile oraşului Buenos Aires pentru a deveni, chiar înainte de a ajunge la majorat, o legendă a fotbalului. Celălalt a crescut la Sarajevo, într-o ţară astăzi ştearsă de pe hartă, înainte de a câştiga mai multe premii Palme d'Or. Unul scrie, produce, face pe actorul, realizează şi cântă în No Smoking Orchestra. Celălalt, altădată un Zeu, fost înger decăzut, se reinventează într-un tată de familie, prezentator de televiziune, antrenor şi vice-preşedinte al unui club de fotbal. Două figuri lipsite de respect şi neîmblânzite ale rock'n'roll-ului, unite pe parcursul tumultuoaselor luni de filmare: o filare amicală prin extraordinarul trecut şi prezent al lui Diego Maradona. Villa Fiorito, Buenos Aires: după mai bine de două decenii, Maradona face o întoarcere neaşteptată la locurile copilăriei sale, cartierul sărac unde s-a născut: "Maradona nu face parte din aceia care se îmbogăţesc şi uită, el nu şi-a pierdut niciodată sufletul. Era răvăşitor, el este eroul lor. A fost ca şi când n-ar fi plecat niciodată de acolo." În casa unde a crescut, starul şi realizatorul vorbesc despre copilărie, familie, fotbal. Şi despre politică. Cei doi bărbaţi îl admiră pe Che, se opun neoliberalismului, imperialismului, lui Bush.
Cealaltă "casă" al lui Maradona la Buenos Aires, este La Bombonera, stadionul unde Maradona şi Kusturica participă la sărbătorirea centenarului clubului Boca Juniors, un club mitic din Argentina. Mulţimea în delir îl primeşte pe Maradona ca pe un Zeu. La Buenos Aires, sunt organizate false căsătorii între prostituate şi vagabonzi şi apoi sunt sărbătorite în legendarul "Cocodrilo", un mare bazar dansant sponsorizat de biserica Maradoniană. Această biserică, ce reuneşte mai mult de 100 000 fani, a fost creată în 2000. Fidelii se întâlnesc de două ori pe an: la Crăciun, pentru a sărbători în acelaşi timp pe 30 octombrie ziua de naştere al lui Maradona, şi de Paşti, pentru data de 22 iunie, ziua când Maradona a dat gol cu mâna. Belgrad, iunie 2005: alt oraş dement, un fel de frate geamăn al lui Buenos Aires.
După ce l-au întâlnit pe primul ministru, Maradona şi Kusturica se duc la faimosul stadion, Red Star, unde fostul fotbalist joacă din nou pentru cineast şi reface unul dintre cele mai mari goluri din cariera sa, acela al victoriei cu Clubul său din Barcelona, le Barça, în 1982. Cei doi bărbaţi aleargă pe stadionul pustiu, schimbă câteva pase, ca nişte fraţi. Maradona redevine tânăr: a slăbit patruzeci de kilograme de la începutul filmărilor. Napoli, sfârşitul lunii iunie 2005: s-a întors eroul care a ştiut să redea mândrie oraşului. În câteva secunde, străzile sunt acoperite de oameni. Este ca o revoluţie. Lacrimi, isterie, bucurie... admiratori prea tineri pentru a fi avut şansa de a-l fi văzut pe Maradona în timpul anilor săi de glorie. Întoarcerea la Buenos Aires: călătoria se termină acolo unde el şi-a făcut începuturile: "Filmul îi va prezenta pe cei "trei Maradona" pe care i-am descoperit în timpul filmărilor: profesorul de fotbal, cetăţeanul, incorect din punct de vedere politic, contra politicilor unilaterale din Statele Unite şi bărbatul de familie." Un nou Maradona, revitalizat, îi acordă lui Kusturica ultimul său interviu. Călătoria lor ia sfârşit. O nouă viaţă începe pentru Diego.
Un film
Filmul retrasează extraordinara traiectorie a fostului fotbalist, în timpul anului numit de Kusturica "renaşterea lui Maradona": viaţa şi cariera sa, succesele şi înfrângerile, diferitele locuri care au marcat viaţa sa - Buenos Aires, Cuba, Napoli - până la acest moment decisiv de întoarcere la viaţă. De la începuturile sale în suburbiile din Villa Fiorito până în ziua de azi, la Buenos Aires unde trăieşte cu soţia sa şi cu cele două fiice: "Ideea era să punem puţină lumină pe dorinţa neîmplinită a lui Maradona, să stabilim o armonie în familia sa" după modelul unui film familial, tot timpul în mijlocul intimităţii personajului - sub o privire de excepţie, aceea a lui Emir Kusturica. Cele două feţe ale lui Maradona. Pe de o parte, omul public, eroul, icoana, dar şi omul pasionat, implicat, politic - foarte apropiat de leaderi precum Fidel Castro - şi adversar înfocat al globalizării. Pe de altă parte, Maradona aşa cum nu l-am mai văzut până acum, Maradona intim: viaţa sa de familie, speranţele sale, temerile sale, bucuriile şi frustrările. Complice cu Emir Kusturica, Maradona ne invită la transformările sale, dezvăluindu-se cu o naturaleţe şi o umilitate care nu l-au părăsit niciodată. Ocazia unică de a retrăi de asemenea fericirea pe care Diego Maradona ne-a adus-o pe parcursul acestor ani. Acest copil de aur a căzut, dar s-a ridicat şi filmul lui Emir Kusturica ne povesteşte nu numai trecutul acestui om măreţ, dar şi prezentul său: "Eu sunt un idealist. Pentru mine, Maradona va fi tot timpul mai mult decât efectul pe care drogurile le-au avut asupra lui. A fi un artist, înseamnă să-ţi depăşeşti propriile bariere, asta nu are nimic de a face cu simptomele societăţii noastre care te dezbracă, pentru a te omorî şi îngropa după aceea."
Maradona revine la anii săi de abuz; înconjurat de ai săi, el îşi dezvăluie omenia şi calităţile sale de mare sportiv care i-au permis să învingă adversarii. În procesul cinematografic Maradona îşi înfruntă trecutul, exorcizează demonii. Este povestea unui om care retrăieşte. Este Diego Maradona de Emir Kusturica. Rezultatul este o traversare brută şi fără concesii, vie, haotică, bogată în emoţii. Şi muzicală. Precum această scenă unde Manu Chao cântă La Vida Tombola, ultimul său cântec despre Maradona. Cântăreţul povesteşte revistei So Foot: "La început Kusturica dorea Santa Maradona pentru filmul său. Nu eram împotrivă. Ideea de a participa la o întâlnire Kusturica - Maradona îmi ajungea. Ei sunt foarte diferiţi, dar eu îi văd ca pe nişte tauri. Un meci frumos... Aveam întra-adevăr chef să particip şi eu. L-am rugat pe Kustu să-mi dea o şansă să scriu din nou bucata muzicală, să mă pun în pericol faţă de situaţie. Apoi l-am întâlnit pe Diego la Napoli. La început mă gândeam la Mala Fama, proasta reputaţie, din ultimul meu album. Apoi am compus La Vida Tombola. I-am cântat-o lui Diego, această melodie la două chitare în Argentina, tocmai ieşea din maşină. Kustu a filmat." Si yo fuera Maradona viviría como él... mil cohetes... mil amigos y lo que venga a mil por cien..." (Dacă aş fi Maradona, aş trăi ca el, mii de izbucniri... mii de prieteni, şi ceea ce va veni să trăiesc din plin...). Realizatorul lui Tata în călătorie de afaceri, Vremea Ţiganilor, Underground, şi Pisica albă, pisica neagră a găsit în Maradona un frate de suflet şi un subiect perfect pentru cinema: "Viaţa lui Maradona este atât de bogată, atât de plină de nuanţe, că nu trebuie să schimbi nimic. Chiar şi pentru a face un film de ficţiune."
Diego Armando Maradona - o viaţă
Născut pe 30 octombrie 1960 într-o suburbie zdrenţăroasa din Buenos Aires, Maradona este astăzi o veritabilă icoană pop, alături de Brando, Elvis, Marilyn sau Bob Marley. Cu două diferenţe: mai întâi Diego Armando este un popstar... în viaţă. Apoi, acest popstar este un jucător de fotbal. Totuşi, Maradona posedă aura starurilor hollywoodiene şi carisma celor mai mari rockeri. Căci parcursul său nu este acela al unui fotbalist obişnuit. Este acela al unui mic argentinian dotat cu picioare de aur, şi mâini de zeu, ales în anul 2000 "Jucătorul secolului". Un artist supradotat, încântător, ridicat la rangul de artist rebel. Un om născut sărac, care, prin geniul său, munca sa şi caracterul său, se va urca pe vârfuri, va cunoaşte gloria şi bogăţia, apoi declinul şi decăderea, trece pe lângă moarte, înainte să cunoască o izbăvire emoţionantă şi încurajatoare.
Diego Armando Maradona, atlet revoltat, estet admirat, a trăit mai multe vieţi, iată una dintre ele. Este la Villa Fiorito, nume înflorit care desemnează de fapt un cartier mizer din provincia Buenos Aires, unde se naşte Diego Armando Maradona în 1960. Maradona, familie fără bani, are deja patru fiice. Băieţelul se dovedeşte încă de mic, foarte agil cu mingea. La vârsta de 11 ani se înscrie în echipa clubului Argentinos Juniors. El devine foarte repede o atracţie, mass media şi publicul descoperind cu încântare acest mic jongler capabil să ţină o veşnicie mingea cu piciorul.
Intervievat de o televiziune, el îşi dezvăluie planul: "Am două vise, să joc pentru cupa mondială şi... să o câştig, cu Argentina."
Este un copil de doisprezece ani care vorbeşte. Încă trei ani şi devine un jucător profesionist.
Argentinos Juniors sunt atunci o echipă cunoscută mai ales pentru că luau tot timpul bătaie.
Datorită lui Maradona, care se impune ca liderul acestor jucători, echipa devine una dintre cele mai de temut din campionat. Trebuie să spunem că Diego înscrie gol după gol - 116 în 166 de meciuri! Reperat de selecţionerul naţional, el va face parte din echipa Argentinei. Are şaisprezece ani, acest Mozart al mingii, o vârstă formidabilă dar cu un handicap: el este înlăturat de la Cupa Mondială din 1978, pentru că era prea tânăr. Trebuie să se oprească asupra Cupei Mondiale a Speranţelor, şi în calitate de căpitan conduce la victorie echipa Argentina junior. Suntem în 1979, Diego Maradona este un sfânt, Mingea de Aur din Argentina. Ascensiunea sa este irezistibilă, şi intră definitiv în legenda fotbalului naţional în 1981, ducând cu el noul său club, miticul şi popularul Boca Juniors, la victoria campionatului, în faţa bogaţilor din River Plate. Diego este un erou.
Anul următor, el trece pe lângă prima sa Cupă Mondială: maltratat de către apărătorii tuturor ţărilor, el este dat afară, iar Argentina eliminată. Geniul său nu rămâne mai puţin sărbătorit la nivel internaţional pentru că este cumpărat cu un preţ de aur de către FC Barcelona. El continuă să facă furori în stadioane (38 goluri în 58 de meciuri), şi din ce în ce mai mult în cluburile de noapte. Părăseşte Spania la vârsta de 23 de ani, abandonându-şi eticheta de minune, schimbată pe cea de geniu îngheţat. El semnează cu SSC Napoli, un modest club italian unde suporterii îl primesc ca pe o legendă vie. Osmoza este aici perfectă, Maradona nu numai că joacă bine, felul în care atinge mingea rămâne uimitor, el aduce clubului, între anii 1984 şi 1991, multiple victorii şi premii (Campionatul Italiei în 1987 şi 1990, Cupa Italiei în 1987, Cupa UEFA în 1989 şi Supercupa Italiei în 1990), aici îşi dezvoltă şi conştiinţa sa socială, refuzând să se aşeze în rândul celor mai avuţi, celebrându-şi astfel originile sale sărace. Este şi mare petrecăreţ, făcând din ce în ce mai mari titlurile tabloide, în timp ce zvonurile presupuneau anumite legături cu Camorra.
Dacă trebuie să stabilim un moment important în cariera geniului, este cu siguranţă în 1986, când, la 25 de ani, Diego participă la Cupa mondială. Îşi realizează cel de-al doilea vis: să o câştige. Datorită inimitabilului său talent (nu s-a mai văzut niciodată vreun alt jucător driblând atât de impresionant), şi cu o lovitură remarcabilă: contra Angliei, Maradona marchează cu mâna, arbitrul vede foc în faţa ochilor, iar jucătorul se justifică spunând că el nu are nicio vină şi că este "mâna lui Dumnezeu". Patru ani mai târziu, Argentinianul este la doi paşi de a recâştiga Cupa Mondială, dar este oprit în finală de către echipa Germaniei destul de dibace.
Putem spune că începând cu acel moment, după ce Diego Armando îşi serbează cei 30 de ani, totul se va duce puţin pe gârlă. Cu ocazia unui control al poliţiei italiene, lumea întreagă descoperă că jucătorul este consumator de cocaină. El fuge din Napoli, trece prin Sevilia, se întoarce la Buenos Aires. A ieşit de la Cupa Mondială din 1994 pe uşa din spate - pentru consumul de efedrină. Ruşinat, îşi mai târâie încă trei ani picioarele pe terenuri, apoi abandonează fotbalul. Retras din lumea fotbalului, Maradona îşi îneacă amarul în droguri. În aprilie 2004: disconfort cardiac, este dus la spital. Revenit din purgatoriu, va regăsi el oare înţelepciunea? Nu imediat. Acei ani au fost destul de haotici pentru Diego, i se pune un inel gastric, se îneacă mereu în droguri, se întoarce la spital. Maradona se duce să caute refugiu la prietenul său Fidel Castro, şi revine puţin la suprafaţă cu celebrul talk-show, La Noche del 10.
Între două sejururi în Cuba, el continuă să se alăture celor mai neajutoraţi, devenind o figură a altermondializării, afişându-se cu preşedintele venezuelian Hugo Chavez cu ocazia manifestărilor anti-Bush, dezbrăcându-se pentru cei care doreau să-i filmeze tatuajul cu Che. În martie 2007, Maradona trebuie să-şi înceteze toate activităţile pentru a relua direcţia spitalului - oficial: exces de alcool, trabuc şi mâncare. Starea lui Diego rămâne alarmantă pentru că medicii îi mai descoperă pe deasupra şi o hepatită. Dar de un an, analizele sale medicale sunt optimiste. Fan-cluburile sale nu fac decât să laude geniul său trecut, anunţă regulat noile proiecte ale superstarului. Nu mai numărăm cântecele care îl sărbătoresc în întreaga lume. Emisiuni îi sunt consacrate tot timpul. Amatori de fotbal sau nu, oameni din lumea întreagă nu încetează să-l admire. Fiica sa cea mare s-a lansat în cinematografie, şi el, acum când nu mai are nimic de dovedit, se consacră unui film al lui Emir Kusturica!
Interviu cu Emir Kusturica
Stéphane Régy: De unde această idee de a face un film despre Maradona?
Emir Kusturica: Primul motiv este acela că fac parte din milioanele de oameni din întreaga lume care au sărit de bucurie atunci când a marcat cele două goluri contra Angliei în 1986. Cu acest meci este poate pentru prima şi ultima dată când s-a făcut dreptate în lume. Argentina şi Serbia sunt două ţări care au fost strivite de FMI. FMI-ul este o putere occidentală, Argentina şi Serbia luptă împotrivă. Deci, mă simt aproape de Maradona. De altfel, în Serbia, Maradona este foarte popular, fotbalul nostru seamănă cu cel al argentinienilor. Se spune câteodată că sunt Maradona al cinematografiei... Al doilea motiv este că am citit câteva cărţi despre el, articole de ziar, am ascultat emisiunile la radio, şi de fiecare dată, găseam că ceilalţi nu prezentau adevărul.
S.R.: Mai mult decât jucătorul, este rebelul care vă interesează?
E.K.: Da, aşa este. Ideea mi-a venit cu ocazia acestui summit al statelor Americane de la Mar del Plata, în Argentina, cu ocazia căruia Maradona a ţinut un discurs pentru a-l critica pe Bush. M-a impresionat acest lucru. Dar nu trebuie să uităm jucătorul, magnific. Îmi aduc aminte încă de prima dată când am auzit vorbindu-se despre el, în 1979, la mondialele pentru juniori de la Tokyo. Făcuse lucruri fantastice. Recent a venit să ne vadă în Serbia, pentru a ne explica golul pe care l-a marcat cu Barcelona împotriva Stelei Roşii din Belgrade. Un pur moment de geniu.
S.R.: În filmul Pisica albă, pisica neagră, personajul Matko ţiganul joacă singur o parte din cărţi, trişează totuşi, câştigă o parte şi strigă: "Maradona!". De ce?
E.K.: Ideea mea era să redau sentimentul de victorie supremă. La început actorul striga "gol!". Şi apoi mai puternic decât "gol!" este "Maradona!", căci un gol de-al lui Maradona este mai presus de asta, nu este un gol oarecare.
S.R.: De ce a trebuit să alegeţi documentarul în locul ficţiunii?
E.K.: Pentru că trebuia să fac un portret. Un portret este adevărul. Or, tocmai acest lucru îl reproşez celorlalte filme care vorbesc despre Maradona: se învârt în jurul lui, şi se folosesc de el pentru a prezenta altă poveste. La sfârşit ratează impactul pe care l-a avut asupra întregii lumi. Maradona este o adevărată poveste, nu mai este nevoie să adăugăm ficţiune.
S.R.: Credeţi că Diego Maradona este un adevărat personaj de cinema?
E.K.: Ca actor, este un animator incredibil. Este născut pentru spectacole. Dar mai mult decât atât. Dacă Andy Warhol ar fi trăit în epoca noastră, nu ar fi făcut tablouri cu Marilyn, ci cu Diego. Dacă Maradona nu ar fi fost fotbalist, ar fi găsit alt mijloc de a deveni celebru, şi ar fi reuşit. Maradona, este o icoană. Cea mai mare icoană din ultimii douăzeci, treizeci de ani, fără probleme. Şi nu este vorba de o popularitate fabricată de media, sau Coca, sau Pepsi, ca pentru jucătorii actuali. În ziua de azi nici nu te mai poţi duce la toaletă fără să vezi o publicitate cu Coca sau Pepsi. Da, Maradona a făcut publicitate pentru Pepsi şi pentru Coca... Poate, dar într-un mod marginal. Ceea ce vreau să spun este că dacă Maradona a devenit o icoană este graţie meciurilor şi golurilor sale. Nu datorită lucrurilor pe care le făcea alături. Bineînţeles că avea sponsori, că a făcut publicitate, dar asta a venit mai târziu. Pentru un jucător precum Beckham - care este un bun jucător - este invers: ceea ce a făcut în plus faţă de meciuri l-au făcut celebru, mai puţin meciurile sale.
S.R.: Cum aţi intrat în contact cu Diego?
E.K.: Prin producţie. La început nu era foarte cooperant. Cred că este puţin sătul de toate aceste solicitări mediatice. Câteodată ar prefera să fie lăsat în pace. Dar pentru că are şi o parte a personalităţii care îl atrage în mod iremediabil către media, până la urmă a acceptat.
S.R.: A văzut filmele dumneavoastră?
E.K.: Nu, niciunul. Dar cred că a auzit despre mine.
S.R.: Este uşor să filmezi cu el?
E.K.: Este puţin complicat. Câteodată îşi uită temele şi responsabilităţile. Într-o zi am venit în Argentina, dar el uitase, nu am putut sa ne vedem. Din această cauză lucrez la acest film de atâta timp, de mai mulţi ani. Cu Diego câteodată e da, câteodată e nu.
S.R.: Cunoscându-l aţi descoperit lucruri care v-au uimit?
E.K.: Aveam intuiţia că este inteligent, acum am certitudinea. Vorbindu-i - şi ne contactăm mereu chiar şi în prezent - am descoperit în ce măsură era mult mai matur decât s-a arătat până atunci despre el. Mai ales la nivel politic. S-a alăturat Christinei Kirchner pentru alegerile argentiniene. Nu pentru a fi aproape de putere ci pentru că ştia că precedentul guvern a lucrat bine eliminând FMI-ul. El crede că ţara merge bine, şi vrea continuitate. Asta este dovada că are o conştiinţă politică şi că ştie să facă analize.
S.R.: Şi partea de umbră?
E.K.: Maradona are într-adevăr o dublă personalitate. Ca noi toţi de altfel, dar la el este obligatoriu exacerbat. Poate să fie genial, deci obligatoriu partea sa negativă se poate dovedi extrem de negativă. Vorbeam mai devreme de reclamele pentru Pepsi sau Cola, sau de implicarea sa politică. Pentru Diego, nu este o problemă să critice Statele Unite într-o zi, iar a doua zi să accepte banii de la Coca Cola. Sau de a trişa pe teren. Până la urmă revenim tot la acest meci contra Angliei. O parte înger, o parte demon. Sunt două feţe ale geniului său. Maradona este un fel de sfânt. A văzut moartea în faţă de mai multe ori, aproape că era să se omoare, dar eu cred că Dumnezeu refuză să-l ia.
S.R.: Vi s-a părut fericit?
E.K.: Depinde de perioade. Într-o zi l-am dus la Villa Fiorito, cartierul său natal, şi am filmat casa sa din copilărie. Era foarte mulţumit. În alte momente este mai dificil. Maradona mă face să mă gândesc la Marlon Brando, sau alţi mari actori ai cinematografiei. După ce au coborât de pe scenă nu mai ştiu cum să facă ca să trăiască. Viaţa ideală pentru Diego ar fi fost un meci al cărui arbitru n-ar fi fluierat niciodată finalul.
S.R.: Cum comentaţi faptul că Marlon Brando al timpurilor moderne este un jucător de fotbal?
E.K.: Este un lucru foarte normal. Maradona a devenit ceea ce a devenit pentru că a jucat fotbal şi nu un alt sport, şi pentru că a jucat în anii 80, deceniul când sportul a devenit incredibil de popular, mai ales la televizor. Epoca lui Maradona este aceea a individului implicat în fotbal. Maradona, cu dribling-urile sale, telegenia sa, posibilitatea de a schimba singur un meci întreg, era perfect pentru acea epocă. De altfel, această perioadă s-a terminat mai precis cu al doilea gol al lui Maradona contra Angliei. De atunci, am trecut la altceva, în fotbal dar şi în societate.
(Interviu realizat de Stéphane Régy pentru numărul 50 al revistei So Foot.)
Emir Kusturica
S-a născut în 1954 la Sarajevo (în actuala Bosnia-Herzegovina). Menit unei cariere de fotbalist, abandonează totuşi acest sport pentru a studia cinematografia la Academia Milos Forman, la Praga. La întoarcerea sa la Sarajevo, el realizează două filme de televiziune şi două lung-metraje pentru cinema: Îţi aminteşti de Dolly Bell?, Leul de Aur al primei opere la Mostra de Venise (1981), şi Tata în călătorie de afaceri, Palme d'Or la Cannes (1985). Imediat după succesul Vremea Ţiganilor, el se duce la New York pentru a preda cinematografia la universitatea din Columbia (dăduse deja cursuri la Academia de Artă Dramatică din Sarajevo). După doi ani, filmează Arizona Dream (1993), care obţine Ursul de Argint şi Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Berlin. Apoi continuă cu Underground (1995), film pentru care primeşte un nou premiu Palme d'Or la Cannes. În 1998, cu filmul Pisica neagră, pisica albă ia premiul Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia. Grupul No Smoking Orchestra ocupă un loc important în filmele şi viaţa lui Kusturica. În 1986, el devine membru oficial al formaţiei şi participă la câteva turnee. Relaţia sa cu No Smoking Orchestra se intensifică atunci când fiul său, Stribor vine şi el în grup ca baterist. Viaţa este un miracol obţine Premiul Educaţiei Naţionale Cannes 2004 şi Premiul Cezar 2005 pentru cel mai bun film al Uniunii europene. În 2005, Emir Kusturica este preşedintele Juriului pentru cel de-al 58-lea Festival de la Cannes. În 2007, se întoarce printre filmele selectate cu Promite-mi. Tot în 2007, adaptează cu succes filmul său Vremea Ţiganilor care devine o operă punk prezentată la Opera Bastille, apoi la Palatul Congreselor în martie 2008.
Când nu filmează, Emir Kusturica îşi consacră timpul pentru Kustendorf, oraş pe care l-a creat în munţii Serbiei, unde a lansat Festivalul de Film de la Kustendorf Film şi unde predă cinematografia.
Maradona by Kusturica
Un film de Emir Kusturica
Prod: Franţa
Durata: 90 min
Director de imagine: Rodrigo Pulpeiro Vega
Sunet: Raul Martinez Avila
Muzică originală: Stribor Kusturica
Director de producţie: Paula Alvarez Vaccaro
Montaj: Zvetolic Zajc
Un film produs de José Ibanez
Coprodus de: Belen Atienza, Alvaro Augustin, Olivier Delbosc, Marc Missonnier, Gaël Nouaille, Vincent Maraval.