La începutul aşa-zisului său documentar despre Maradona, Emir Kusturica ne informează că marele fotbalist are multe în comun cu eroul primului său lungmetraj de ficţiune, Îţi aminteşti de Dolly Bell?. Potrivit lui Kusturica, nu e greu să ţi-l imaginezi pe Diego nici în cel de-al doilea film al său, Tata e plecat în călătorie de afaceri. Şi "nimic nu-i mai uşor" decît să-l vezi în Pisică albă, pisică neagră. Deci e clar de la bun început: în Maradona by Kusturica nu va fi vorba despre un mare om, ci despre doi mari oameni. Altfel spus: cine e mai calificat să-l înţeleagă pe gigantul din America de Sud, decît un gigant din Balcani? Doar nu vreun occidental! Pfff, occidentalii!
În drum spre Villa Fiorito, mahalaua în care s-a născut Maradona, Kusturica se simte ca şi cînd s-ar întoarce la locurile de filmare ale lui...Dolly Bell, unde a descoperit "cea mai minunată trăsătură a săracilor: un spirit aristocratic dispărut azi din casele bogaţilor". Kusturica adaugă că acest spirit e unul exclusiv sud-american şi balcanic; Occidentul n-are cum să-l înţeleagă. Acolo, sărăcia e doar un motiv de ruşine. Maradona îi spune că victoria Argentinei împotriva Marii Britanii, în sferturile de finală ale Campionatului Mondial din 1986, a fost o victorie împotriva imperialismului britanic, care cu patru ani în urmă lovise greu în naţiunea argentiniană şi în pretenţiile ei legitime de a-şi anexa Insulele Malvine. Atunci cînd marca două goluri în poarta britanică (dintre care unul cu mîna), Maradona o făcea "pentru morţii noştri". Mă rog, Maradona e Maradona, iar discursul ăsta e cel pe care i-l ţine oricărui intervievator. Dar, dacă orice documentarist decent s-ar fi simţit dator să-i amintească spectatorului cine conducea Argentina la vremea tentativei de anexare a Malvinelor (una dintre juntele alea militare supersimpatice) şi ce ziceau cetăţenii Insulelor (majoritatea ziceau că ar vrea să rămînă cetăţeni britanici), Kusturica e mai mult decît fericit să-i cînte în strună luptătorului antiimperialist Diego. Filmul e presărat cu secvenţe de animaţie în care Diego triumfă, pe terenul de fotbal, asupra unor adversari ca Margaret Thatcher, Tony Blair şi Bush Jr., unul mai perfid ca altul. Animaţiile astea sînt atît de naive încît mai c-ar putea fi luate drept miştouri la adresa închipuirilor revoluţionare ale lui Diego, dar cum să le iei aşa atunci cînd Kusturica îţi tot aduce aminte din off, cu vocea lui cea mai venită din suflet, că golul înscris cu mîna de eroul său a fost un "act justiţiar", că o biată ţărişoară ca Argentina (sau Serbia?) nu-şi poate lua revanşa decît prin fotbal (sau prin cinema?) în faţa mai-marilor lumii, că, dacă n-ar fi fost fotbalist, Diego ar fi fost revoluţionar şi că, de fapt, este continuatorul lui Che şi al idealurilor sale?
După un timp începe să se impună o concluzie: ca gînditor, Kusturica e o catastrofă. Dacă balivernele lui despre nobleţea săracilor (pe care de altfel consideră că nu trebuie să-i frecventezi, pentru că te vor dezamăgi cerîndu-ţi bani) mai lasă loc de îndoială, referatul lui de şcolar ambiţios despre semnificaţia tangoului (începe cu nişte banalităţi despre Eros şi Thanatos şi apoi o dă în blabla gen Ion-Iliescu-despre-sinergia-faptelor) îi cam clasează cazul. Nu m-am înnebunit niciodată după specia balcanică de realism magic pe care a creat-o: prea multă glorificare a balcanismului şi prea puţină critică. Într-un fel, ne invita să ne lăfăim în înapoierea noastră - ne spunea că e mai multă viaţă în ea decît la occidentalii ăia care nu ştiu nici să sufere, nici să se bucure ca noi, dar care, desigur, erau şi ei invitaţi să se lăfăie în exotismul întregii chestii. Se vede după look-ul lui de barbar sexy - un look întreţinut, o poză - că nu i se pare deloc sub demnitatea lui să se vîndă pe sine însuşi ca pe un animal exotic. Masca lui ursuză, care exprimă în permanenţă ceva între "ţara mea, izvor de lacrimi" şi "grrr", nu dă deloc bine pe lîngă chipul lui Diego, care, oricît de şocant s-ar îngrăşa sau ar slăbi de la o secvenţă la alta, rămîne chipul unui om care zîmbeşte uşor şi sincer. Maradona şi-a petrecut ultimii ani luptîndu-se cu toxicomania şi cu obezitatea, dar, dacă e să e luăm după ce ne raportează orice cameră de filmat, există ceva blînd în natura lui, ceva ce nu pare să fi fost atins de corupţie. Dimpotrivă, Kusturica pare corupt. Prost sau deştept, a avut cîndva talent (nu era un simplu imitator balcanic al lui Fellini, aşa cum Horaţiu Mălăele, în Nunta mută, e un simplu imitator al amîndurora; imaginile lui erau în acelaşi timp felliniene şi noi), dar în ultimul lui film de ficţiune ajuns şi pe ecranele noastre, Viaţa e un miracol, prospeţimea dispăruse cu totul (părea regizat de Mălăele) şi aici nu mai are decît prezenţa lui de rockstar, gîndurile lui profunde (şi ele tot de rockstar) şi sterilul resentiment al periferiei împotriva centrului.