Maradona este (a fost?) cel mai mare fotbalist din istorie. O ştim noi, o ştie Manu Chao (care apare la un moment dat şi îngână live "Si yo fuera Maradona..."), teoretic ar trebui s-o ştie şi Kusturica. Numai că regizorul, aflat într-un soi de declin - inexplicabil pentru unii, binevenit pentru alţii - , nu pare din cale-afară de încântat, nici de subiectul documentarului său, nici de documentar în sine. Plictisul său evident se răsfrânge fatalmente şi asupra întregului - ca şi cum nu era suficient, filmul e montat haotic şi repetitiv ca la balamuc. Să zicem că haosul se datorează faptului că filmările au fost on hold în 2007, când Diego Armando a fost, din nou, la un pas de moarte - de altminteri, pe parcursul interviurilor, îl vedem când obez, când tras la faţă, întotdeauna ameţit. Mă rog, după ce ai turnat în tine cocaină şi alcool en gros şi en detail...
Va să zică, filmul n-are cap şi coadă, Diego e lejer incoerent, Emir pufăie absent, alors? Alors... e fascinant. Momentele când percepi religia & politica Maradona, momentele când Kusturica îl invită la el acasă, momentele când Diego îşi cântă propriul imn... sunt printre cele mai grozave văzute anul acesta la Cannes, unde premiera a fost completată de un barbecue gigant şi un concert tranşant, courtesy Kustu & No Smoking Orchestra (special guest star - aţi ghicit cine!). Nu-l rataţi, deci, chiar fără bonusul cannez - juxtapunerea anunţată trufaş din titlu face toate paralele.