Vassili Grossman (1905-1964) este fiul oraşului ucrainean Berdichev, care a mai dat mari personalităţi culturale: Şalom Alehem, Joseph Conrad, Vladimir Horowitz, iar Balzac s-a căsătorit în această urbe...
Am dat acest amănunt pentru că are legătură directă cu spectacolul despre care voi face vorbire. Viaţă şi destin, romanul-fluviu al lui Grossman (încheiat în 1960, şi publicat în Rusia în 1988), montat de regizorul Lev Dodin, între altele, conţine şi o lunga scrisoare a mamei personajului principal, Victor Ştrum, un fizician de renume - chipul ei ca un alter-ego, al mamei scriitorului, înghiţite de lagărele hitleriste... Scrisoarea asta este un capitol [18] aparte în romanul lui Grossman, şi care vorbeşte despre ucrainitate, iar Lev Dodin o fracţionează în mai multe fragmente, şi o diseminează în ţesătura densă a spectacolului... Anna Ştrum apare pe tot parcursul reprezentaţiei, precum un oracol, şi vorbeşte parcă de dincolo...(magistral jucată de Tatiana Şestakova!). Vorbeşte fiului său schimonosit şi desfigurat moral de sistem. E parcă singurul reper neschimbat într-o lume fluctuantă, terifiantă şi desfigurată de teroare. În care prizonierii nazismului şi cei ai stalinismului - sunt aceiaşi, accentuîndu-se astfel ideea cumplită că faţa hâdă a Răului nu are naţionalitate, nici o poziţionare geografică clară. E ca o eternă imagine în oglindă...
Cum rezistă omul într-un astfel de univers mortuar, insinuat ca un dat? Cum îşi mai păstrează (sau le spulberă?) principiile, morala şi verticalitatea intacte, atunci când însuşi Stalin îţi urează "succese în munca de cercetare" la telefon? Ştrum (întruchipat de fabulosul actor Sergey Kuryshev, total atipic!) parcă-şi râde în permanenţă de propria evreitate, de rădăcinile sale adânci - puse mereu pe negociere, dialog, oportunism, gheşeft etc. Dodin reuşeşte să arate această indecizie/nehotărâre amestecată cu mania superiorităţii, unicităţii la personajul principal din romanul lui Grossman. Strivit în hăul dintre teroare şi libertatea omului. Hăul este mereu o graniţă, ca prăpastia de netrecut dintre Rai şi Iad, o arată şi plasa de volei care împarte, perpendicular, scena; trecerea dintr-o parte în alta este condiţionată, de regulă, de factori externi - şi doar în cazuri personale, de decizii luate pe cont propriu. Ştrum a fost înfrânt de Sistem, de euforia care l-a cuprins după discuţia telefonică cu Stalin însuşi. Căci a înţeles limpede regula jocului: ori privilegii şi condiţii de muncă, ori Gulag. Macularea morală asigura integritatea fizică. Or, numai ea era la vedere... Ca şi libertatea, care nu se vede...
Pentru a face acest spectacol Lev Dodin a făcut o muncă uriaşă şi istovitoare pe teren: Auschwitz, Norilsk, Taimyr. Le-a dat să citească actorilor o bibliografie impresionantă - pentru a înţelege cum a funcţionat mecanismul de desfigurare a omului de către om. Le-a dat sarcina să înveţe să danseze, să cânte la alămuri, totul pentru a oferi cât mai multă veridicitate jocului actoricesc. La un moment dat pe scenă se aude cântată Messa în Si-Minor a lui Bach, de către puşcăriaşi...
Spectacolul acesta nu trebuia să povestească romanul lui Grossman, ci să producă tulburări, stupoare. După o astfel de experienţă ieşi stors ca o legumă, căci devii martorul unor experienţe crunte, strivitoare, bulversante. Căci - e una să ştii, să citeşti, şi cu totul altceva, e să vezi, să simţi cum fiorii îţi basculează pe spate, cum tâmplele se umezesc, şi inima începe să bată progresiv. E o muncă de comprimare incredibilă, să compactizezi aproape 800 de pagini în 3 ore şi jumătate de dramă! Iar aceste ceasuri sunt de o densitate maximă, pe care o simţi organic, carnal, ca un frison cumplit, ca pe o disecţie fără anestezie. Doar că nu curge sânge! Altă dată - în epoca despre care vorbeşte Grossman s-a scurs mult sânge, şi lumea s-a umbrit de cadavre. Viaţă şi destin - este documentul unei imense conştiinţe, îndreptarul memoriei colective.
Romanul a fost tradus în româneşte în anul 2000, la editura Univers, în colaborare cu Fundaţia Culturală Română. Poate că a venit vremea reeditării acestei opere? Deocamdată, am avut fericirea de a o vedea montată pe scenă de unul din cei mai neconvenţionali regizori ai lumii, Lev Dodin! Secvenţe fotografice din spectacol se pot vedea pe site-ul Teatrului Mic din Sankt-Petersburg.