Compania "Roger Planchon", Studio 24
13, 14 noiembrie 2008. Roger Planchon, fondatorul companiei care-i poartă numele, a avut o relaţie specială cu Eugen Ionescu. De altfel, recunoaşte că Eugen Ionescu şi Arthur Adamov au fost prietenii lui cei mai apropiaţi, cultivîndu-i ca prieteni, indiferent fa?ă de opţiunile lor ideologice, şi pendulînd multă vreme între creaţiile lor.
În 1954, Ionescu scria Amedeu sau scapi de el cu greu. Cîţiva ani mai tîrziu, îi oferea spre montare piesa tînărului, pe atunci, regizor, Roger Planchon, şi spectacolul avea să fie apreciat la superlativ de cel care a adus absurdul existenţei pe toate scenele lumii. Mai mult, dramaturgul avea să-i facă regizorului o sugestie inspirată. În montarea de atunci, cuplul Madeleine-Amedeu asculta la radio vechi şansonete franţuzeşti; se pare că lui Ionescu i-a surîs ideea de a introduce în spectacol asemenea cîntece, astfel încît în recenta producţie a Companiei "Roger Planchon", prezentată şi la Bucureşti, regăsim aceste şansonete, cîntate uneori live de cei trei interpreţi: Collette Dompiétrini, Patrick Séguillon şi Roger Planchon însuşi.
Astfel, spectacolul, chiar respectînd fidelitatea textului ionescian, capătă prin inserarea şansonetelor o notă nostalgic-optimistă, cu flash-uri-amintiri de pe vremea cînd cei doi eroi ai poveştii se iubeau. Piesa are o tentă tragică prin subiect - accentuată de regizor - şi prin proiecţiile cu scene domestice groteşti; or, cîntecele, parcurgînd secvenţe din copilărie, din adolescenţă şi din prima tinereţe, duc într-o altă zonă a ludicului: comic, cald şi inocent - ca o rupere a cotidianului devenit, în ani, lugubru, trist, pastişat.
Deşi s-au scris mii de piese pe tema cuplului, Roger Planchon consideră că Amedeu sau scapi de el cu greu e una cu totul specială, fiindcă substratul ei psihologic e surprins cu mult lirism, unghiul din care dramaturgul scrie fiind unul plin de poezie. De altfel, Planchon recunoaşte că, spre deosebire de Brecht, de pildă, Eugen Ionescu este mai mult scriitor, nu om de teatru, deci perspectiva din care scrie e una pur literară. Din acest motiv, unui regizor care montează Ionescu îi revine dificila sarcină de a exploata la maximum jocul ironic şi generos - ascuns dincolo de absurd - spre a-l înfăţişa într-un mod fericit pe scenă. În acest Amedeu sau scapi de el cu greu al anului 2008, aş putea spune că Roger Planchon a cîştigat pariul cu textul ionescian. El este şi creatorul decorurilor, respectiv ingeniosul autor al unor elemente inedite. În nuanţe vii, ni se înfăţişează două case roz - rozul parizian, la modă la început de secol XX -, cu dungi albe, obloane mov cu încuietori negre, imensa pereche de pantofi, dar şi sfera din fundal, prin care dispare Amedeu, rezolvînd asfel o ieşire dificilă a personajului. Căci primele două acte ale piesei sînt impecabile, afirmă regizorul, dar actul trei e nerezolvat. Eugen Ionescu a scris, de altfel, două variante pentru acest act trei, în care Amedeu dispare împreună cu Mortul, se înalţă la cer; soluţia regizorală folosită de Planchon prin acea sferă îmi pare inspirată şi de efect.
Prezenţa lui Roger Planchon este fascinantă. Am discutat cu domnia sa pe mai multe teme care-mi par demne de menţionat, căci personalitatea regizorului poate fi altfel înţeleasă dacă-l cunoşti mai bine pe omul Planchon. Îmi povesteşte astfel că denumirea Studio 24 vine pur şi simplu de la numărul străzii (pe mine mă dusese gîndul la Studio 28 din Paris, unde Buñuel îşi prezentase primele filme suprarealiste), că acesta este efectiv un studio cinematografic, cum puţine sînt în Franţa, situat în Villeurbaine, că montează aici cîteva piese pe an - ultima dată a montat un text al lui Ingmar Bergman, S'agite et se pavanne -, spaţiul fiind extrem de generos, dar că, în restul timpului, spaţiul e închiriat pentru producţii cinematografice.
Roger Planchon mi-a mărturisit că e în mod deosebit atras de ţările din fostul bloc comunist, ţări cu un cult deosebit pentru teatru, că a avut ocazia să călătorească în multe dintre ele, dar că păstrează o amintire specială dintr-un turneu întreprins cu ani în urmă în Moscova sovietică. Şi-mi povesteşte că se afla la Moscova, unde a fost invitat într-o seară la o recepţie oferită de oficialităţile comuniste. Fiind apreciat ca un mare creator francez, cineva l-a întrebat, la un moment dat, dacă, la Moscova fiind, şi-ar dori ceva anume (oficialul gîndindu-se, de fapt, că regizorul şi-ar fi putut dori să viziteze ceva), dar Roger Planchon a spus că ar vrea să vadă pe cineva. Însă acest CINEVA nu era oricine, ci Nadejda Mandelştam, soţia poetului Osip Mandelştam, persoană non grata la vremea respectivă. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Cineva, o ziaristă suedeză, "s-a încumetat" să-l ducă undeva la marginea Moscovei, la vreo 30 de kilometri distanţă, dar acolo ziarista l-a părăsit cînd a văzut că locuinţa Nadejdei era păzită de 20 de miliţieni. Planchon a coborît din maşină, a trecut speriat pe lîngă aceştia, însă nimeni n-a îndrăznit să-l oprească. S-a apropiat şi a bătut uşor în uşa atît de straşnic păzită. Dinăuntru i-a răspuns un firicel de voce: C'est le petit Français? Est-ce que vous m'apportez de bonnes nouvelles? Louis Aragon a-t-il crevé? După care, uşa s-a deschis şi Roger Planchon a intrat. Înăuntru, o bătrînică măruntă, singura mobilă, o saltea ponosită pe podea, iar de mîncare, ceea ce-i lăsau vecinii pe prag, de milă. Au stat de vorbă o oră; mai mult n-au putut, fiindcă Nadejda se simţea obosită, dar în ora aceea au vorbit despre poezie. În acel spaţiu mizer, hăituită de autorităţile sovietice, Nadejda Mandelştam i-a oferit maestrului Roger Planchon o oră de poezie, şi această oră a rămas pentru el, pînă astăzi, una dintre cele mai scumpe amintiri din întreaga sa viaţă.
Minciuna lui Delbono
Am întîrziat. Totuşi, mi-a fost permisă intrarea în sală. Iniţial, am găsit locuri în spate, dar, cum nu vedeam textul şi nu puteam citi cuvintele rostite în filmul proiectat, m-am mutat imediat. După Gaudeamus-ul lui Lev Dodin, de acum 13 ani, spectacolul acesta, Minciuna, în regia torinezului Pippo Delbono, m-a impresionat cel mai mult din tot ce-am văzut în viaţa mea.
O scenă imensă, populată toată. Mobilier cazon: scări, dulapuri, pasarele; cu ajutorul unor gratii, scenograful Claude Santerre reuşeşte chiar să imagineze o cuşcă. Imagine perfect felliniană. Lumea ca scenă, pe care noi, oamenii, tropăim în jocul nostru zgomotos de-a existenţa. În cazul acesta, o scenă-lume condamnată, desenată parcă de peniţa lui Bosch. Trupa lui Pippo Delbono e o sarabandă de actori profesionişti şi oameni de tot felul, inclusiv de unii cu dizabilităţi: unul cu sindrom Down, un homeless autist, un pitic, un surdomut care a stat 45 de ani într-un ospiciu, locuind acum împreună cu regizorul şi regăsindu-şi rostul în trupa care a montat Minciuna.
Spectacolul este atît de tulburător, încît unii nu-l suportă, nu-l digeră ori nu-l înţeleg; cert e că, la un moment dat, Pippo, regizorul-actor, anunţă fals: "umează o scurtă pauză, vă rugăm să nu plecaţi". De fapt, nu e nici o pauză, dar cei care nu mai suportă se ridică şi pleacă; în clipa aceea, regizorul ia aparatul de fotografiat - pe a cărui peliculă surprinsese şi alte secvenţe de pe scenă şi din public -, se uită în ochii spectatorilor care pleacă şi îi fotografiază. Pozează prostia. Neînţelegerea, nerăbdarea de a medita, de a reflecta asupra unui univers desprins parcă din caricaturile lui Goya.
Pe scenă, are loc un accident, iar cei răniţi şi morţi dispar, fără a clinti nici un muşchi pe faţa celor rămaşi. Regizorul spune: "Nici dispariţia tatălui meu, mort de prea multă muncă, n-o pot regreta". Un neadevăr, pentru că, în final, ultima replică a regizorului, proiectată uriaş, este "Tatălui meu", dedicîndu-i astfel spectacolul.
Personaje groteşti, în costume de fetiţe Playboy, dar veşmintele sînt cenuşii, cu urechi negre, fără nimic vesel în persoana lor. În cuşca improvizată, personajul dement - cu sindrom Down -, complet gol, înveşmîntat doar într-un şirag de mărgele, dansează în ritmul duios al muzicii. Registrele muzicale sînt extrem de variate: de la tango argentinian la şansoneta franceză, de la bolero spaniol la operă. Personaje elegante, graţioase, cu măşti de carnaval ce le acoperă chipurile - punîndu-i astfel la adăpost de nimicnicia lumii -, îşi duc viaţa tot într-un dans şi se bucură, nepăsătoare la tot ce se petrece în jur.
Undeva în fundal, pe o terasă, un personaj cu ochelari fumurii veghează. E nemişcat şi aspru; pe chip nu-i poţi citi gîndurile. Dacă trăim într-o lume de nebuni, acela poate fi socotit paznicul ospiciului; dacă e, pur şi simplu, o lume rea, plină de provocări, el e, de ce nu?, şeful statului: rece, dar vigilent, fără a-şi slăbi din ochi supuşii. Regizorul este martorul netăcut al acestei lumi. Tot ceea ce-şi propune e să ne zguduie, să ne trezească din amorţeală. Intervine oricînd, oricum. Se plimbă printre noi, spectatorii - nu ne lasă în pace, ne nelinişteşte -, revine pe scenă şi loveşte brutal obiectele, le aruncă, în fine, ia microfonul şi cîntă, rîde tare, strident şi urlă. Ne înspăimîntă.
Îndreaptă microfonul şi spre celelalte personaje. Toate par nişte bestii, lipsite de umanitate. Latră, schelălăie, scot onomatopee, ridicînd tot mai mult tonul. De la balconul improvizat - o scară metalică, greoaie -, o Julietă contemporană îşi rage monologul către Romeo. În fine, apare Bobo surdomutul, Bobo analfabetul, Bobo cel care şi-a petrecut cei mai mulţi ani din viaţă în ospiciu, Bobo acum liber şi mult mai fericit decît alţi oameni, jucînd în trupa aceasta. Dar cum joacă? Genial. Mersul, ochii, dezinvoltura lui îţi taie respiraţia. Bobo e îmbrăcat într-un frac. Pippo, care îşi cere iertare semenilor pentru "minciuna" pe care o poartă înăuntrul lui, renunţă şi el la haine, după ce, fără pic de inhibiţii, se dezbrăcaseră anterior pe scenă şi alte personaje masculine. Pippo-regizorul e gol, iar Bobo-nebunul poartă frac. Pippo şi nebunul se iau de mînă. Bobo şchiopătează uşor. Prin ce sîntem noi mai presus de ei, noi care avem o casă, bani, haine arătoase? Sufletul nostru e cumva la vedere? Goi, fără haine, sîntem mai aproape de clipa în care am apărut pe această lume - tot goi - şi de aceea în care vom părăsi-o. Importante nu-s hainele, vrea să accentueze regizorul, ci ceea ce avem în inimă. Să fie oare doar minciună?
Lumea astfel imaginată pe scenă, chiar pe un fond muzical plăcut, e răscolitoare, ascunde în ea o durere viscerală insuportabilă. E un iad. Trăim în acest infern, îl respirăm zilnic, dar ne prefacem că nu-l vedem. Sîntem de condamnat că o facem? Am putea să vedem mai mult, să acţionăm cumva pentru ca inegalitatea materială - despre care vorbeşte părintele misionar Zanotelli - să nu mai producă atîtea drame, dar, dacă nu avem puterea să schimbăm mare lucru, e bine oare să trăim aşa, cu ochii închişi, protejîndu-ne cu orice preţ de nebunia produsă de revelaţie? Cine sîntem noi?
Cei altfel decît noi nu sînt oare oglinda în care ne privim zilnic, încurajînd minciuna: că noi avem drepturi, că noi sîntem curaţi, buni şi sănătoşi?
Spectatorii rămaşi în sală sînt tăcuţi, şocaţi, înfioraţi. Regizorul ştie că la spectacolele lui spectatorii pleacă; cei rămaşi au mult timp în urechi strigătul lui Pippo, un ţipăt din toţi rărunchii: faceţi ceva pentru semenii voştri, fiţi mai umani, mai adevăraţi, mai puţin egoişti! Încă se mai poate schimba ceva pe lumea asta, pare să creadă şi mai ales să dorească din tot sufletul Pippo Delbono.