Mihai Fulger: De ce aţi ales cinema-ul realist?
Laurent Cantet: Pentru că vreau să ofer mărturii despre lume atunci cînd fac un film. Sînt o persoană interesată de ce se întîmplă în jurul meu, dar nu pot fi un militant, pentru că nu am de dat răspunsuri foarte precise la problemele din societate. Pur şi simplu sînt interesat de modul în care funcţionează lumea noastră, iar filmele mele îmi seamănă.
Mereu trec printr-o perioadă de tatonare a unei idei, care poate dura ani întregi
M.F.: Poate cinema-ul să schimbe societatea?
L.C.: Cred că funcţiile filmelor mele sînt acelea de a pune întrebări şi de a stîrni dezbateri în jurul lor. Filmele mele ridică multe întrebări, însă nu răspund la ele. Atunci cînd unul dintre ele stîrneşte o dezbatere publică, şi simt cum fiecare abordează filmul şi se gîndeşte la el folosindu-se de propria sa experienţă, iar răspunsurile tuturor sînt în final convergente, atunci filmul meu a servit la ceva. De exemplu, lucrînd la În clasă, am încercat să evit ideologia dominantă în dezbaterea publică privind şcoala şi să abordez discuţia dintr-o perspectivă diferită. Sînt foarte puţine filmele care au un impact direct, verificabil, asupra societăţii. Eu unul îmi doresc doar ca oamenii să reflecteze puţin la ceea ce le propune filmul meu. Asta este tot ce vreau, atunci cînd îl fac.
M.F.: Cînd începeţi un nou proiect, vă inspiraţi din realitate sau din literatură?
L.C.: De exemplu, În clasă a luat naştere în mintea mea înainte de a citi cartea lui François, cu doi ani mai devreme, atunci cînd am scris povestea lui Souleymane, elevul exmatriculat în film. Prima scenă pe care am scris-o este cea a consiliului de disciplină, care, în roman, este foarte diferită. Pentru mine această scenă este foarte importantă şi relevantă pentru modul în care sistemul intră în scenă şi îşi exercită autoritatea.
Cea dintîi frază pe care am scris-o a fost: "Souleymane trebuie să traducă ceea ce spune mama sa, iar ea zice că el este un băiat bun". De aici a pornit filmul. Am scris povestea lui Souleymane, iar apoi am citit din întîmplare cartea lui François şi am simţit că ea îmi punea la dispoziţie un material documentar care îmi lipsea, precum şi un personaj puternic (profesorul din roman). Aşa că am decis să adaptez cartea, fără a reproduce situaţiile de acolo, întrebîndu-mă mereu care dintre aceste situaţii ar putea funcţiona în clasa pe care am alcătuit-o şi integrînd povestea preexistentă a lui Souleymane, care a devenit centrală. François a acceptat ideea, înţelegînd că filmul nu trebuie să fie exact ca romanul lui, mai ales că ştia cum voiam eu să lucrez: cu actori neprofesionişti, lăsînd loc improvizaţiei şi acceptînd impreciziile şi surprizele. Aşadar, filmul a pornit de la o scenă. Alteori, pornesc de la un text literar. Pentru Vers le sud / Spre sud, am petrecut cîteva săptămîni în Haiti. Am fost foarte impresionat de această ţară, faţă de care avusesem pînă atunci doar sentimente de turist. Apoi, la întoarcere, am cumpărat o carte de Dany Laferrière, în care am regăsit sentimentele pe care le trăisem la faţa locului, aşa că am decis să adaptez una dintre nuvelele din volum. În cazul lui Ressourses humaines / Resurse umane, a fost vorba despre o idee care nu mi-a fost inspirată de o carte sau de un caz real. Pur şi simplu am vrut să filmez relaţiile dintre un tată şi un fiu, precum şi pe cele dintr-un microcosm, cum este o întreprindere. Nu există o regulă generală, mereu trec printr-o perioadă de tatonare a unei idei, care poate dura ani întregi.
M.F.: Şi şcoala din În clasă este un microcosm care reflectă lumea de afară. Dar de ce aţi ignorat viaţa privată a protagonistului, care apare pe ecran doar în ipostaza sa de profesor?
L.C.: Pentru că nu prea mă interesa. Eram interesat cu adevărat de raporturile dintre elevi şi profesori. Ceea ce se întîmplă în afara şcolii nu rămîne absent pe ecran, pentru că se reflectă în ceea ce spun personajele şi în modul lor de comportament în cadrul şcolii. Cînd vrei să povesteşti cu precizie, acordînd atenţie fiecărui personaj, cred că trebuie să-ţi delimitezi spaţiul privirii şi al observaţiei, pentru că nu poţi spune totul.
M.F.: Nu credeţi că spectatorii s-ar putea simţi frustraţi că nu ştiu nimic, de exemplu, despre trecutul lui François?
L.C.: Dacă ar şti, asta nu ar schimba cu nimic situaţia. Complexitatea personajului ni se revelează acolo, în faţa clasei, prin modul său de a se comporta cu elevii şi de a reacţiona. Cînd văd un film, eu nu vreau să ştiu totul despre personaje, ci numai ceea ce mă ajută să înţeleg ce îmi povesteşte filmul.
M.F.: Spuneaţi că aţi dat frîu liber improvizaţiei actorilor neprofesionişti. Cît, din ce vedem pe ecran, exista în scenariul iniţial?
L.C.: E dificil de spus. Cred că vreo 80% din ce se vede în film a fost scris iniţial. În prima dublă se improviza cel mai mult, apoi dădeam diverse indicaţii actorilor şi operatorilor, pentru ca rezultatul să fie cît mai precis. Am filmat între 5-8 duble pentru fiecare secvenţă, iar la a doua dublă ştiam deja cine trebuie să vorbească şi cum trebuie amplasate camerele.
M.F.: Nu sînteţi un regizor calofil, iar spectatorii nu pot fi entuziasmaţi de frumuseţea cadrelor sau de picturalitatea imaginilor. Nu regretaţi acest lucru?
L.C.: Nu, dimpotrivă: am evitat întotdeauna imaginile frumoase. Am vrut ca tot ceea ce relevă mizanscena şi transpunerea în imagini să fie cît mai transparent cu putinţă. Nu vreau ca spectatorii să se minuneze: "Ce bine e filmat!" sau "Ce joc de lumini frumos!" etc. Nu mă gîndesc să creez obiecte de artă, ci să povestesc cît mai corect posibil. Chiar şi aşa, cred că în film există şi cîteva portrete magnifice. Eu sînt impresionat de expresiile feţelor, de schimburile de priviri şi, mai presus de toate, de fluiditate, care reprezintă pentru mine o adevărată calitate a regiei.
Nu mă interesează să fac filme pentru un anumit public
M.F.: Aţi avut dispute cu producătorii dumneavoastră privind conflictul, ritmul sau lungimea filmului?
L.C.: Nu, a fost prima dată cînd nu a trebuit să justific ceea ce fac. Lucrez de mult timp cu aceiaşi producători, şi ei mă cunosc. Au urmărit întreaga derulare a proiectului, au avut mereu încredere în mine şi nu mi-au zis niciodată, de exemplu, să mai tai din film. În plus, producţia a mers mai repede decît ne-am fi putut imagina. Cît despre lungime, mai mulţi spectatori credeau înainte de a vedea filmul că două ore cu imagini din clasă vor fi plictisitoare, dar apoi mi-au spus că nici n-au simţit cînd a trecut timpul. Cred că publicul are impresia că filmul durează mai puţin datorită energiei constante a actorilor şi a situaţiilor.
M.F.: În general, faceţi filme pentru publicul de festival sau pentru publicul de cinema?
L.C.: Nu mă gîndesc la un anumit public cînd fac un film. Pur şi simplu fac filmul pe care vreau să îl fac. Publicul festivalier este redus (cîteva mii de persoane) şi eu doresc ca filmele mele să ajungă la un număr cît mai mare de spectatori. Totuşi, nu mă obsedează acest lucru, nu mă gîndesc mereu la ce aş putea face ca să am un public cît mai numeros. Mă bucur că În clasă a fost văzut de mulţi spectatori, de mulţi tineri, de elevi şi de profesori, dar nu mă interesează să fac filme pentru un anumit public.
M.F.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Palme d'Or-ul obţinut cu acest film?
L.C.: Mi-a făcut o foarte mare plăcere să primesc Palme d'Or-ul, mai ales cu acest film, pentru că el a fost realizat într-o manieră experimentală, nu ca o producţie obişnuită: un buget mic şi actori neprofesionişti, un scenariu deschis şi un enorm sentiment de libertate. M-a bucurat foarte mult că un astfel de film a putut fi recunoscut de un festival atît de important, precum cel de la Cannes. Dincolo de distincţii, recunoaşterea asta mă ajută în viitorul apropiat, pentru că voi putea face şi următorul meu film despre lume, exact aşa cum vreau eu să-l fac, fără a fi nevoit să mă justific.
M.F.: Vă consideraţi un descendent al Noului Val Francez sau aveţi alţi maeştri în cinema?
L.C.: Sînt mai mulţi regizori care mă interesează, dar primul care îmi vine acum în minte este Roberto Rossellini, care mi se pare că are o raportare la lume similară cu cea a mea şi o privire foarte precisă asupra societăţii pe care o prezintă, reuşind să obţină emoţia maximă. Există, cred, paralelisme între filmele sale şi ale mele.
M.F.: Credeţi că filmul realist are de suferit de pe urma actualei recesiuni economice globale, care ar putea stimula tendinţele evazioniste ale publicului?
L.C.: Eu am impresia că, dimpotrivă, cu cît lumea în care trăiesc e mai complicată, cu atît oamenii sînt mai dispuşi să se interogheze asupra ei, inclusiv prin intermediul filmelor. Selecţia de la Cannes de anul acesta este sugestivă în acest sens, deoarece a inclus mai multe filme la limita dintre documentar şi ficţiune, foarte implicate în real. E vorba de un cinema născut din dificultatea indivizilor de a-şi găsi propriul loc în lume.