E o performanţă - să ţi se ecranizeze opera începând chiar de la volumul de debut, şi încă la un nivel atât de ilustru. Trecând peste orice posibile lucrături de culise (despre care, deocamdată, nu avem ştiinţă), se impune să subliniem că seria începută cu Twilight şi continuată cu New Moon, Eclipse şi Breaking Dawn (prevăzut să apară în august, 2009 - se observă ordonarea cronologic / semantică a titlurilor, deloc fortuită, din asfinţit până-n zorii zilei următoare) are virtuţi filmice indiscutabile. Noua saga cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în siajul seriei lansate de Anne Rice, propunând un context similar în linii mari, dar şi îndeajuns de original ca să evite epigonismul. În plus, chiar are ceva de spus - cu inteligenţă şi creativitate, după cum se observă încă din tagline: "Când poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?" Dacă vă trimite cu gândul la Hyperion, nu veţi fi întru totul dezamăgiţi - da, se formulează şi dilema iubirii între un "luceafăr" (întunecat) şi o muritoare, şi chiar dacă nu se compară nici pe departe cu abisalele dimensiuni atinse de înaintaşi, nici nu cade în ridicol sau factice.
Un alt tagline spune: "Fructul oprit e cel mai dulce" - iar aici, din păcate, povestea se cam banalizează (frizând, fatalmente, şi un soi de ecologism - căci dacă political correctness nu e, nimic nu e, iar vampirii "buni" ai lui Stephenie Meyer îşi zic "vegetarieni", vezi dumneata, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni: acel "fruct oprit" de o savoare inegalabilă şi aproape irezistibilă). Deşi această zonă a plotului e cam şubredă, relaţia dintre ea şi axa centrală, determinată de relaţia celor doi eroi, reuşeşte să constituie fundamentul unei structuri dramatice destul de solide, sintetizată pe bazele unei relaţii complexe între o ipoteză "dacă" valabilă şi câteva antiteze de tip "dar dacă" absolut funcţionale. Laturile mai puţin izbutite par să se revendice de la scenarista Melissa Rosenberg, care stăpâneşte rigorile dramaturgice doar până la un punct, dincolo de care story-ul său cam oscilează la limita trenantului. Deşi personajele sunt solide şi premisele eficiente, construcţia epică nu respectă decât pe alocuri rigorile unei acumulări de tensiune precis dozate - fiind însă salvată de stilul viguros al regiei semnate de Catherine Hardwicke: nervoasă, cu accente puternice şi valenţe vizuale intense. Pe undeva, avem aici de-a face cu o paradoxală polaritate între calităţi şi defecte: caracterele puternice şi credibile au suficientă forţă pentru a potenţa crearea unor punţi acceptabile peste golurile iniţiale ale plotului; în schimb, aceleaşi neîmpliniri fac ca tonul apăsat al naraţiunii, în special în prima parte, să sune pe alocuri fals şi isteric; totodată însă, urmând evoluţia estetică, se impune să recunoaştem stilul elegant, căruia nu-i lipsea decât un fundament mai masiv ca să se legitimeze pe deplin - şi cam pe acest tip de oscilaţie evoluează tot filmul.
Tot de aici se trag şi accentele false ale multor replici, în special pe latura erotică - atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţiată - sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. De fapt, prima secvenţă unde sinteza elementelor devine cu adevărat funcţională, iar povestea câştigă în sfârşit pariul captivării depline a spectatorului, e cea a partidei de baseball - echivalentă cu middle-point-ul; un middle-point nepermis de tardiv, din păcate, căci departe de a marca, mai mult sau mai puţin, zona mediană a acţiunii, este situat aproape de final. Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacuri ale "vampirilor răi" (cam clişeatice la rândul lor, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor doi "cuscri", ca să le zicem aşa - poliţistul şi medicul - ca şi prin răsuflatul pretext "l-a atacat un animal", amintind de desuetul leit-motiv al "atacului de cord" din Carmilla lui J. Sheridan le Fanu, ecranizată insistent şi fad prin jurul lui 1970 - un eşec al cine-vampirismului care s-a soldat, printre altele şi cu pierderea definitivă a frumoasei Yutte Stensgaard pentru ecran) - după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Urmărirea ulterioară, care folosind toate elementele create între timp ar fi putut deveni o bijuterie de suspense, e expediată, iar luptei finale, deşi admirabil paginată, îi lipsesc multe elemente de fond, ratând astfel şansa unui punct culminant cu adevărat zguduitor.
Filmul compensează, din fericire, în planul altor compartimente: imaginea expresivă şi compusă savant, cu o cromatică rece-melancolică şi combinaţii sofisticate de efecte impresioniste şi expresioniste, de către Elliott Davis, tăietura de montaj nervoasă şi precisă a lui Nancy Richardson, sau partitura muzicală discretă şi inspirat plasată a lui Carter Burwell - plus o distribuţie selecţionată atent şi scrupulos: Kristen Stewart (am văzut-o anul trecut în Jumper), care la doar optsprezece ani a acumulat deja peste şaptesprezece roluri, stăpâneşte cu siguranţă compoziţia unei eroine sfâşiate între pulsiuni diametral opuse - schismă la care contribuie şi fizionomia nu tocmai frumoasă, de o atractivitate mai degrabă incomodă; în relaţie cu ea, la fel de scrâşnit şi nu neapărat simpatic se constituie personajul lui Robert Pattinson (fostul Cedric Diggory, din ultimele două episoade ale lui Harry Potter). Evoluează în jurul lor o echipă de actori la fel de proaspeţi, din care se mai remarcă Rachelle Lefevre şi Cam Gigandet - doi antagonişti credibili şi destul de neliniştitori, deşi marcaţi de motivaţii eminamente schematice. (La un nivel anecdotic, Stephenie Meyer însăşi trece prin cadru, comandând o salată vegetariană la braserie - de bună seamă, ca un fel de "statement".)
Important este că întregul film, cu bunele şi relele lui, transmite o coeziune clară de stil, stare şi spirit al echipei, părând să-şi refuze comercialismele şi compromisurile ieftine - practic, nici nu prea poate fi înscris într-un gen: deşi "film cu vampiri", îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror. Ca atare, tetralogia (sau penta... sau ce va deveni) are toate şansele ca, pe parcursul eventualelor ecranizări ulterioare, să-şi definească tot mai precis personalitatea - ceea ce n-ar strica deloc.
20 ianuarie, 2008, h. 19:15-20:47
Bucureşti, România