Sînt cu totul de partea autoarei. Cînd atîtea reclame şi reviste de stil ne îndeamnă să ne închinăm cu amîndouă mîinile în faţa nubilităţii, o iniţiativă ca a ei e binevenită. Dar nu putea să trateze povestea cu mai multă naturaleţe? Descoperirea unui bărbat de 60 de ani, că o femeie de vîrsta lui poate fi mai atrăgătoare decît orice tînără domnişoară, e prezentată ca un lucru senzaţional. De ce? La urma urmei, Jack Nicholson arată ca un bărbat inteligent, iar femeia arată ca Diane Keaton - era normal ca ei să se înţeleagă fără Viagra. Meyers se înfierbîntă atît de tare încît, fără să vrea, face ca atracţia sexuală între doi oameni de o anumită vîrstă să pară aproape anormală. Dar încurcătura e şi mai mare: în principiu avem de-a face cu doi oameni de lume, dar atunci cînd, din greşeală, el o surprinde pe ea dezbrăcată, amîndoi intră în panică; şi a doua zi, ei îi este atît de ruşine încît nu-i poate înfrunta privirea decît din spatele unor ochelari de soare şi de sub borul unei pălării negre. Toată prosteala asta ar trebui să fie simpatică şi înduioşătoare (în ultima vreme, ea n-a avut prea multe ocazii de a defila goală în faţa unui bărbat, iar el n-a avut niciodată ocazia de a admira goliciunea unei femei trecute de 30 de ani), dar mie mi s-a părut nepotrivită - o infuzie de infantilism într-un film care ar fi trebuit să facă reclamă experienţei. Ceva mai tîrziu, el îi spune cum o vede - severă pe dinafară, vulnerabilă pe dinăuntru etc. Nu te-ai aştepta ca un tip atît de cool să se coboare la aşa ceva, dar uite că el se coboară, şi e cu atît mai grav cu cît e sincer; nu te-ai aştepta nici ca o femeie atît de sofisticată să pună botul, dar ea e de acord - în sfîrşit, cineva care o înţelege. E ca şi cum ni s-ar sugera că doi oameni maturi nu-şi dovedesc capacitatea de a se îndrăgosti decît atunci cînd încep să se exprime ca doi adolescenţi închipuiţi. Dar asta-i o problemă mai largă, care se regăseşte în majoritatea comediilor romantice de azi: partea comică e executată aproape ca un exerciţiu de încălzire înaintea părţii "romantice" - dezvelirea conştiincioasă, leşinată, lipsită de veselie, a inimilor.
Pe de altă parte, am învăţat să ne mulţumim cu puţin de la genul ăsta de produs hollywoodian. Something's gotta give nu e un film bun, dar Diane Keaton are un fel al ei de a da impresia că se abandonează cu totul plăcerii sau lacrimilor, iar Nicholson nu trebuie decît să apară în cămaşă de noapte, să sugă o îngheţată sau să le ordone "drepţi!" celor cîteva şuviţe care i-au rămas în cap - ne are la degetul mic şi ştie asta. I se poate reproşa că o ştie prea bine. Rareori, în filmele lui recente, mai vezi ceva din exasperarea aceea cu dus-întors (din faţa lumii pînă în faţa oglinzii), care l-a făcut să sară la beregata infirmierei din Zbor deasupra unui cuib de cuci şi pe care a controlat-o atît de bine în rolul lui Eugene O'Neill, în Reds (unde a jucat cu Diane Keaton). Într-un fel, imaginea lui de acum - răsfăţul, mulţumirea de sine - se suprapune cu a Hollywoodului. Dar nu prea poţi să i-o iei în nume de rău: cînd te invită să observi cît de bine se simte în pielea lui, o face cu generozitate, cu convingerea că priveliştea îţi face bine şi ţie. Şi zău dacă n-are dreptate.