Erica Barry (Diane Keaton) este un dramaturg de succes, divorţată cu succes şi avînd o fiică, Marin (Amanda Peet), care are succes la bărbaţii de-aceeaşi vîrstă cu mama ei. Într-un weekend, pe cînd Marin tocmai se pregătea să se zbenguie în casa de vacanţă cu ultimul ei tomnatic lover, Harry (Jack Nicholson), mămica Erica şi sora ei, Zoe (Frances McDormand), îşi fac apariţia pe nepusă masă. Cîteva replici mai încolo, cînd Harry (ajutat de Viagra) încerca s-o facă fericită pe Marin, rivala Viagrei (vîrsta) o înfrînge cu un infarct: Harry este transportat de urgenţă la spital, luat în primire de seducătorul dr. Julian Mercer (Keanu Reeves) şi, după cîteva zile de tratament, retrimis pachet în casa de vacanţă a Ericăi...
Aici lucrurile se complică. Erica are de terminat o piesă, Harry are de terminat o convalescenţă, Marin are de terminat o decizie iar Julian, doctorul (care şi-a terminat vizitele), se îndrăgosteşte de Erica. Zoe & Marin se îndrăgostesc şi ele (un picuţ) de Julian, Harry se îndrăgosteşte de Erica, Erica se îndrăgosteşte de Harry - toată lumea se îndrăgosteşte şi chestia asta termină pe toată lumea. Mai ales spectatorul. Ceva, ceva tot o ieşi este scris / regizat de o cucoană (Nancy Meyers), şi există motive întemeiate să o credem pe cuvînt că ceea ce vedem / auzim i s-a întîmplat în realitate şi că ceva, ceva tot a ieşit: de pildă, filmul ăsta.
Numai că filmul ăsta e o peltea. Prin comparaţie, ecranizarea după Francoise Sagan de-acum mai bine de 40 de ani Vă place Brahms?, care a stors multe lacrimi crocodilelor de vîrsta a treia, este o capodoperă: tot o femeie "mai-mult-ca-adultă" şi acolo, tot doi bărbaţi în jurul ei (un tînăr şi un congener) - numai că filmul lui Anatole Litvak era cu Ingrid Bergman, Yves Montand şi Anthony Perkins, iar scenariul nu pedala pe poante ieftine gen "Nicholson la fundul gol" şi nici nu căuta să facă din peltea un tort cu tiribombe: exista o anumită eleganţă în drama acelei femei care ştia că a pierdut trenul, că s-a trezit într-un vagon de marfă şi că, oricît de repede-ar fi mers acela, n-ar mai fi ajuns din urmă expresul... La Meyers, "drama" este s-o vezi pe Diane Keaton smiorcăindu-se cu degetele pe tastatura computerului: camera zăboveşte, insistă interminabil pe scena respectivă ştiind că, la următoarea tăietură de montaj, filmul ne aduce înapoi la comedia de situaţii. Rectific, filmul nici n-a ieşit din comedia de situaţii: situaţia e disperată, iar comedia, şi mai şi!
Keaton a fost foarte bună în filmele lui Woody Allen în care-şi juca propriul personaj (vezi Manhattan sau Annie Hall). Cînd a încercat altceva, în ideea că "ceva, ceva tot o ieşi", i-au ieşit - de regulă - peltele colosale gen The First Wives Club sau Hanging Up (regizat chiar de ea). Nicholson a fost genial la-nceput şi-apoi din ce în ce mai genial - atît de "genial" încît nu i-a mai rămas decît să apară-ntr-un film şi să ridice din sprîncene. Reeves n-a fost niciodată genial, nici măcar foarte bun, aşa că trebuie să se mulţumească doar cu ceea ce a fost dintotdeauna: frumuşel. Singura care face bine ce face în acest film ca o conservă cu aer este Frances McDormand: scurtele ei apariţii sînt asemeni proiectilelor care nimeresc, una cîte una, cutiile de conservă aşezate pe ecran. Odată ce le-a doborît, nu mai rămîne nimic.