"Domnule Keanu Reeves, ce înseamnă pentru dumneavoastră libertatea?", l-a întrebat o jurnalistă pe actorul american după proiecţia cu The Private Lives of Pippa Lee. Keanu Reeves a bălmăjit ceva, ca şi cum nu ar fi putut să spună în gură mare. Dar la ieşirea din Hotelul Hyatt, s-a rupt de bodyguarzi şi a trecut în fugă strada pentru a da autografe fanilor înfriguraţi. Unul dintre puţinele gesturi de libertate pe care şi le poate permite o vedetă.
Keanu Reeves interpretează în filmul Rebeccăi Miller, ecranizare a romanului omonim scris tot de ea şi publicat şi la noi, la Editura Trei, rolul unui mic Dumnezeu. Cel puţin asta a susţinut la conferinţa de presă Robin Wright Penn, interpreta rolului principal.
"C'mon!!", a exclamat Keanu Reeves dându-i un cot colegei sale. Keanu Reeves a fost simpatic şi modest, dar a fost mai mult băgat în seamă de jurnalişti decât Robin Wright Penn, care face un rol strălucit interpretând o femeie care descoperă de-abia la maturitate (ajutată, ce-i drept, de personajul lui Reeves), gustul sincerităţii faţă de sine.
Romanul nu m-a dat pe spate acum câteva luni când l-am citit, dar am descoperit că Rebecca Miller (care, pentru cine nu ştie, este fiica lui Arthur Miller şi soţia lui Daniel-Day Lewis) a ştiut cum să treacă fluent de la un plan temporal la altul, reuşind o "comedie-dramă" extrem de fluidă şi de rafinată despre relaţii, descoperire de sine şi eliberare.
Regizoarea scriitoare a reunit o distribuţie eclatantă - Robin Wright Penn, Alan Arkin, Keanu Reeves, Maria Bello, Julianne Moore, Monica Bellucci - dar filmul său nu e ca altele - o vitrină cu vedete care să vândă o poveste şubredă -, căci fiecare actor e convingător pe parcela lui.
Filmul a fost prezentat în Selecţia Oficială, dar în afara competiţiei. Şi, din păcate, s-a suprapus cu vizionarea la The Countess, filmul lui Julie Delpy în care joacă Anamaria Marinca alături de Julie Delpy, William Hurt şi Daniel Bruhl.
Es tut mir leid, filmul Rebeccăi Miller m-a prins şi n-am mai fost în stare să ies din sală, nici măcar pentru a prinde conferinţa de presă la The Countess. Reacţiile pe care le-am prins pe urmă despre film n-au fost, din păcate, strălucite.
În schimb, cred că sunt singurul jurnalist român care a reuşit să intre la Adam Ressurected, filmul pe care Paul Schrader l-a filmat în România, cu Castel Film. Am izbutit să mă strecor azi la una dintre proiecţiile sale din market, destinate cumpărătorilor.
Filmul - Holocaustul retrăit de un supravieţuitor al său, care încearcă să supravieţuiască vieţii de după, într-un sanatoriu din Israel - nu e o capodoperă, dar, aşa cum am citit până să văd filmul, Jeff Goldblum face cel mai bun rol al său de până acum - şi cel mai consistent.
Foarte bun este şi Willem Dafoe în rolul comandantului lagărului unde protagonistul supravieţuieşte pe post de câine de companie al comandantului, însă întreaga poveste, convingătoare până la apariţia metaforei om-câine, pierde teren odată ce Adam se împrieteneşte în sanatoriu cu un copil care se crede câine. Din păcate, aceasta este şi miza filmului.
I-am descoperit pe ecran pe Gabriel Spahiu, Theodor Danetti, Ioana Abur: Coca Bloos era pe generic, dar n-am observat-o pe ecran, ş.a., dar cu toate astea, Adam Ressurected nu mi s-a părut memorabil, mai ales după atâtea filme care tratează despre Holocaust.
De fapt, germanii sunt foarte sensibili la filmele despre Holocaust. Săptămânalul Der Spiegel scria de curând că Paul Schrader, că Stephen Daldry (autorul lui The Reader) sau Bryan Singer (Valkyrie) nu manifestă suficient respect faţă de Holocaust.
De partea sa, Paul Schrader a spus la premiera lui Adam Ressurected de la Berlin că filmul sau nu e un film despre Holocaust, şi că el a fost sedus de întâlnirea dintre un bărbat care a fost odinioară câine şi un câine care a fost odată copil.
"E vorba despre vechea problemă, că nu poţi face artă pe seama Holocaustului. E un punct de vedere pe care îl respect, deşi nu sunt de acord cu el", a spus Paul Schrader.
Pe de altă parte, Valkyrie merge foarte bine în sălile din Germania, apropiindu-se de un milion de spectatori.
În momentul de faţă asistăm la un val de filme despre cel de-al doilea război mondial. Unul dintre ele este A Woman in Berlin, o are ca protagonistă pe actriţa germană Nina Hoss, şi îşi plasează acţiunea în 1945, când armata sovietică începe să brutalizeze civilii germani pentru crimele comise de nazişti.
Revenind la Competiţia Oficială a Berlinalei, trebuie să mai spun că azi am văzut şi un film despre războiul din Irak. Mă rog, războiul era pe fundal. Ben Foster interpretează în filmul de debut al lui Oren Moverman rolul ingrat al celui care trebuie să ducă familiilor vestea că cei dragi au murit pe front.
Luat în Competiţia Oficială mai mult pentru subiect decât pentru valoare, filmul - anti-militarist asumat - are multe momente când şantajul sentimental funcţionează vizibil (e de aşteptat să lăcrimăm şi noi când vedem reacţiile iraţionale ale celor care află că fii sau soţii lor au murit), dar are câteva - puţine - momente când câştiga teren.
Din păcate, acestea sunt momente când mai mult observăm ce ar fi putut fi acest film dacă ar fi beneficiat de un scenariu mai elegant şi de o regie mai sigură. Pentru că eroul principal, un tânăr fără familie care se încărcă cu fiecare moarte pe care o anunţă şi care ajunge să sufere de sindromul "maica Tereza", ar fi putut lega o relaţie interesanta şi cu proaspătă văduvă (Samantha Morton), şi cu locotenentul aparent rece şi grobian interpretat de Woody Harrelson.
Fără legătură cu ce am spus mai sus, ieri (9 februarie 2009) am aflat că filmul lui Horaţiu Mălăele, Nunta mută, a fost cumpărat şi va fi distribuit în Israel şi Taiwan. Azi (10 februarie 2009) e petrecerea românească, iupiii!