Pe 10 februarie 1990, Peter Strickland a văzut Eraserhead. Avea 16 ani cînd filmul lui David Lynch i-a schimbat viaţa. 19 ani şi o zi mai tîrziu, britanicul (de fapt, jumate britanic, jumate grec) şi-a prezentat în Competiţia Oficială de la Berlin primul lungmetraj, Katalin Varga, filmat în România cu actori români de limbă maghiară.
Dacă pentru un român peisajele transilvane sînt uşor recognoscibile, şi pentru un cinefil pot fi vizibile vagi trimiteri la David Lynch. Katalin Varga e însă un film construit după o intrigă mai degrabă de tragedie greacă, desfăşurată aproape atemporal.
O tînără ţărancă dintr-un sat din Ardeal e dată afară din casă de soţul care tocmai a aflat de la alţii că a fost violată în urmă cu peste 10 ani. Ajunsă pe drumuri împreună cu copilul ei, rodul violului, tînăra Katalin porneşte, cu copilul şi căruţa, în căutarea celui care i-a distrus viaţa, iar gîndul răzbunării devine tot mai puternic.
Omoară pe traseu un martor al violului dar, cînd ajunge în satul celui pe care vrea să se răzbune, descoperă un om paşnic, la casa lui, însurat cu o femeie cumsecade şi necăjit de faptul că, în fericirea calmă pe care şi-a construit-o, nu apare şi un copil.
Peter Strickland se declară fascinat de tematica răzbunării şi de traseul pe care îl parcurg oamenii - cei buni se înrăiesc din mers, precum Katalin, iar cei răi se străduiesc şi în parte reuşesc să îşi răscumpere păcatele, ca violatorul Antal.
Filmul nu are happy-end, pentru că în această spirală era inevitabil ca răul să nu se transmită. Dar povestea nu e suficient de bine susţinută dramaturgic, şi nici psihologia personajelor nu e foarte bine definită, ca şi cum regizorul nu şi-ar fi dorit să lămurească tot ce ţine de motivaţiile şi evoluţia personajelor.
Filmul cucereşte însă prin stilul său neobişnuit care îl apropie de cinematografia maghiară. Nu e atît de estetizant pe cît era Delta, de Kornel Mundruczo (Premiul FIPRESCI, Cannes 2008), dar are elemente comune cu acesta.
Katalin Varga e, de fapt, un road movie în care staţiile călătoriei sînt adesea secvenţe în care peisajul se transfigurează subiectiv prin ochii tot mai încruntaţi ai eroinei. Geografia interioară a acesteia se întunecă tot mai mult sub ideea răzbunării, ca pădurea a cărei obscuritate o fascinează.
Peter Strickland a filmat Katalin Varga în 2006, din banii primiţi moştenire după decesul unchiului său (căruia îi dedică filmul). L-a turnat într-un regim aproape de guerilă. Cînd s-a văzut cu filmul în braţe, nu mai avea niciun ban şi era şi dat afară din slujba pe care o avea în Slovacia.
Norocul său s-a numit Libra Film, mai exact Oana Giurgiu, pe care a contactat-o la Festivalul de la Salonic. Implicarea Libra Film a salvat filmul pentru că postproducţia a fost mai scumpă decît dublul sumei necesare filmării.
Nu ştiu cînd va ajunge filmul în România (el are ca agent de vînzări firma Memento Films, care a vîndut şi Entre les murs), dar dacă va ajunge, va pune nişte probleme pentru că aproape singurele personaje care vorbesc în română sînt cele care o ucid la final pe Katalin. (Mai apar la un moment dat două fete care vorbesc în română, dar şi ele o tratează urît pe eroina care le ceruse o informaţie legată de drum).
Şi regizorul, şi producătorii spun însă că e vorba de o poveste universală lipsită de orice fel de implicaţii politice sau etnice, dar dacă pentru un spectator străin acest lucru poate fi insesizabil, nu mă îndoiesc că spectatorii români vor fi mai sensibili.
Dintre interpreţi, cei mai pregnanţi sînt Hilda Peter şi Tibor Pallfy, care au nu doar fizionomii interesante şi expresive, ci şi naturaleţea reţinută recomandată în cinema. Dacă Tibor Palffy a mai jucat în filme maghiare, Hilda Peter e la primul său rol într-un film.
La Berlin a venit aproape întreaga echipă a lui Katalin Varga: regizorul Peter Strickland, interpreţii Hilda Peter, Tibor Palffy, Norbert Tanko, Laszlo Matray, producătorii Tudor Giurgiu şi Oana Giurgiu. La vizionarea de presă sala a fost plină şi n-am văzut ieşind decît foarte puţini jurnalişti.
Revista Screen Daily nota azi că Peter Strickland "este fără îndoială singurul cineast de la Berlinală care face muzică din sunetele produse în timp ce găteşte." Strickland este membru al trupei Sonic Catering Band a cărei "muzică" e alcătuită din zgomotul produs de tăiatul, feliatul, fiertul ş.a.m.d. ingredientelor pentru gătit.
De aici acustica deosebită a filmului, remarcabilă mai ales în secvenţele descriptive, cînd zgomotele naturii devin mai pregnante şi cînd sînt dublate uneori de sunete care te trimit cînd la David Lynch, cînd la Psycho.
Deocamdată, cei nouă critici constituiţi ad-hoc într-un juriu de către revista Screen Daily dau ca favorit la Ursul de Aur filmul lui Rachid Bouchareb, London River, apreciat pentru umanitatea cu care înfăţişează întîlnirea a doi părinţi de naţii, etnii şi religii diferite în Londra de după atacurile din 2005.
Aseară a avut loc şi petrecerea românească la care au fost prezentaţi cineaştii români şi echipele lor, după care s-a dansat pe muzica live a trupei Zdob şi Zdub. Printre cei prezenţi la Roter Salon in der Volksbuhne s-a numărat şi Anamaria Marinca. Ea a răguşit nu doar de la cîntat, dar şi de la dat interviuri pînă tîrziu în noapte.
S-au anunţat şi premiile pentru Berlinale Shorts. Ursul de Aur pentru scurtmetraj a fost obţinut de filmul irlandez Please Say Something, de David O'Reilly. Filmele româneşti Renovare şi Bric-Brac au concurat însă pentru premiile DAAD şi UPI, dar din păcate niciunul dintre ele nu a luat unul dintre aceste premii, care s-au dus la The Illusion de Susana Barriga (Cuba), respectiv Die Leiden des Herrn Karpf. Der Geburstag, de Lola Randl (Germania).