La ora la care scriu aceste impresii (vineri 13 februarie 2009), festivalul de la Berlin - a 59-a ediţie - încă nu s-a încheiat, dar cred că se pot face unele pronosticuri. Este clar, de pildă, că London River al lui Rachid Bouchareb nu va scăpa nepremiat: bifează mai tot ce trebuie bifat, într-un festival proclamat "politic" precum Berlinul, pentru a prinde la un juriu bizar (Wayne Wang alături de... food-activista Alice Waters!?) - terorismul (povestea începe imediat după atentatele de la Londra de acum 4 ani), comunicarea interrasială (personajele principale sînt o englezoică average, interpretată de Brenda Blethyn, şi un bătrîn de culoare, ambii căutîndu-şi copiii în confuzia care a urmat atentatelor) şi o anume "urgenţă a angajării", fără de care Berlinala ar fi precum Ursul (simbolul său) fără gheare... Probabil că nu va pleca fără un premiu nici The Messenger, al lui Oren Moverman: o dramă solidă şi solid jucată (Ben Foster, Woody Harrelson, Samantha Morton) despre - iarăşi - urmările războiului din Iraq. Va merge, însă, juriul prezidat de pasionala Tilda Swinton pînă într-acolo încît să premieze şi Mammoth al lui Lukas Moodysson - considerat, aproape unanim, unul din cele mai proaste titluri din selecţia Berlinalei? În acest caz, ar fi încă o dovadă că, la Berlin, contează mai mult tema filmelor decît execuţia: Mammoth - care reprezintă întoarcerea imprevizibilului cineast suedez la un cinema non-experimental (după greu-digerabilele A Hole in My Heart şi Container), dar şi lipsit de originalitatea, empatia şi fineţea primelor sale trei filme (Fucking Amal, Tillsamans şi Lilja 4ever) - este o poveste "despre" Globalizare, Ecologie, Responsabilitate Individuală şi Colectivă, din categoria pe care Nick James - redactorul-şef al influentei reviste britanice Sight & Sound - a numit-o, ad hoc, "We Are the World films"... Sau: va premia juriul, ţinînd cont că Tilda Swinton a fost Orlando în filmul omonim al lui Sally Potter, ultima (sub)producţie a acesteia - amuţitor de ridicolul Rage, "despre" Industria (şi Vanitatea) Modei??? Cronicile la acesta au fost, în totalitate, mai proaste decît cea mai proastă cronică la oricare dintre filmele proaste ale Berlinalei, dar - cum spuneam - juriile ediţiilor anterioare ne-au obişnuit şi cu această situaţie: premiile ridicole, la Berlin, sînt precum vîntul şfichiuitor de dimineaţă, pe care trebuie să-l înfrunţi ca să ajungi la proiecţia de la ora 9...
Lucrul cel mai frustrant, la Berlin, este să constaţi că, într-o ediţie care a fost - totuşi - ceva mai răsărită decît anterioara (care a fost catastrofală), filmele care nu se supun "formatului" n-au nicio şansă. Mă întreb, pe bună dreptate, ce pot înţelege cineaşti consacraţi precum Stephen Frears, Richard Loncraine sau François Ozon - care au fost prezenţi în competiţie cu filme "atipice", cum spunea cineva (gura păcătosului adevăr grăieşte!) - dintr-un festival la care, de fapt, sînt chemaţi să facă figuraţie? N-am apucat să văd Ricky, excentricitatea hibridă a lui Ozon (parte realism social à la fraţii Dardenne, parte realism magic à la Disney!), iar comentariile celor care l-au văzut au fost la fel de împărţite. Dar am văzut atît ecranizarea lui Frears (Chéri, după două romane ale lui Colette), cît şi biografia cu cheie a lui Loncraine (My One and Only, despre - aflăm la sfîrşit - adolescenţa actorului George Hamilton, care l-a şi co-produs), şi pot spune că sînt filme bune, care vor fi - cu siguranţă - succese de casă şi care, văzute în oricare alt loc decît un festival (mai ales unul încremenit în proiect, precum Berlinul), ar fi foarte bine primite. Pe de o parte, Berlinala le include în competiţie pentru a aduce vedetele pe covorul roşu (Michelle Pfeiffer în primul, Renee Zellweger în al doilea; dar şi Demi Moore în, altminteri, jenantul Happy Tears al lui Mitchell Lichtenstein), pe de alta ştie foarte bine că, puse cot la cot cu filmele încruntate, supărate, sociale şi politice care iau premii, sînt împinse în afară şi par nelalocul lor - ca nişte cîntăreţi de operă la un colocviu despre multiculturalism...
Iar "corectitudinea politică" (în sensul, aici, de intoleranţă la orice altceva decît filme-cu-substrat-politic) coboară, aşa cum e de aşteptat, la baza piramidei simbolice: am citit cronica unei tinere - participante la Talent Campus-ul anual al Berlinalei - la Chéri al lui Frears, care, deşi recunoştea că nu poate spune cu precizie de ce, considera filmul "shallow" (= superficial); nu cumva pentru că respectivei fătuci i se spălase creierul, în şedinţe succesive de învăţămînt politic?
Am întîlnit aceeaşi atitudine snoabă, cu iz de silogism suficient şi precar, la critici importanţi (i-aş zice "sindromul Verdurin"): Chéri este o ecranizare după Colette, Colette este o scriitoare "minoră", deci filmul este "superficial". Or, adevărul este cu totul altul: Colette este o scriitoare care merită redescoperită (cel puţin mie, unul, acest film mi-a deschis apetitul să o citesc: uneori, adevărurile cele mai profunde sînt cele mai simple, iar scriitorii "de raftul doi" sînt mai aproape de ele decît cei "de primul raft"); ecranizarea lui Frears (care a colaborat, ca şi pentru Legături primejdioase, cu Christopher Hampton) este cu atît mai valoroasă cu cît, înotînd graţios contra curentului cu o poveste Belle Epoque pe cap (ca o cască de strassuri în locul uneia de cauciuc), reuşeşte să ajungă la finiş fără efort, cu zîmbetul pe buze şi cu muzica somptuoasă a lui Alexandre Desplat în urechi, cîştigînd elegant şi detaşat inimile spectatorilor: într-adevăr, nu este vorba "despre Politică" în Chéri, ci "doar" despre "politica sentimentelor". Numai superficialii pot crede că aceasta este ceva "superficial".
Revelaţiile acestei ediţii au fost, pentru mine, două: The Private Lives of Pippa Lee - ecranizarea Rebeccăi Miller după propriul ei roman cu acelaşi titlu (apărut în româneşte la Editura Trei), prezentată, n-am înţeles de ce, în afara competiţiei - şi La teta asustada - al doilea film al peruviencei Claudia Llosa (nepoata lui Mario Vargas...), în competiţie.
Amîndouă sînt filme, evident şi inevitabil, "feminine", dar realizate cu o libertate şi o sensibilitate care mi s-au părut de-a dreptul curajoase, în contextul "macho" al Berlinalei...
Pippa Lee este, în primul rînd, un rol de aur pentru această actriţă rară şi minunată care este Robin Wright Penn, înconjurată - aici - de o distribuţie perfectă în care toţi actorii sînt memorabili, de la Alan Arkin (Herb, soţul său mult mai bătrîn) la Maria Bello (mama maniaco-depresivă a Pippei) şi de la Julianne Moore (în rolul, scurt dar percutant, al amantei mătuşii sale) şi Wynona Rider (prietena de familie şi, ulterior, amanta lui Herb) la Keanu Reeves (fiul vecinilor, despre care mama lui spune că este "puţin retard") şi... Monica Bellucci (fosta soţie a lui Herb, care-şi trage un glonte în cap la masă, de faţă cu soţul, cel mai bun prieten şi tînăra Pippa - jucată, cu o convingătoare şi uşor-tragică nepăsare, de Blake Lively).
Al doilea este povestea, cu alură de basm social, a unei fete de 20 de ani, Fausta, care trăieşte într-o mahala a Limei împreună cu unchiul şi cu familia acestuia; bătrîna ei mamă moare chiar la-nceput, dar familia e prea săracă pentru a o putea înmormînta, aşa că o îmbălsămează şi o ascunde sub un pat, în aşteptarea nunţii unei verişoare (la un moment dat, fata dă la o parte patul pe care e-ntinsă rochia de mireasă a verişoarei sale şi astfel descoperim "locul de veci" al bătrînei...). Fausta se angajează ca menajeră în casa unei pianiste celebre care, auzind-o cîntînd prin casă şi aflînd că acele cîntecele sînt propriile ei improvizaţii, îi promite cîte o perlă pentru fiecare "recital"... Cînd, spre final, fata îşi dă seama că pianista îi furase una dintre piese pentru un concert al său, face o remarcă benignă - în maşina care le duce spre casă -, cu rezultatul că pianista o concediază pe loc.
Ceea ce aflăm, încă de la începutul poveştii, este că Fausta este ea însăşi produsul unui viol din perioada terorismului (adică o "teta asustada", literal: ţîţa speriată) şi că mama ei îi vîrîse un cartof în vagin, pentru a o proteja de eventuale violuri (practică, se pare, răspîndită în Peru)... Metaforă sau nu, comportamentul fetei este vădit nefiresc şi, pînă la intervenţia chirurgicală eliberatoare, teama (hrănită şi de superstiţiile rurale) o însoţeşte pretutindeni ca o umbră.
Ce este fascinant, în acest film al Claudiei Llosa, este amestecul de realism riguros stilizat, cu surprinzătoare accente etnice (vizita la mai mulţi producători de coşciuge, cu modele absolut suprarealiste, nunta pauper-spectaculoasă, cultura telenovelei care s-a infiltrat peste tot, metafora cartofului etc.) şi planul, cum spuneam, oarecum arhetipal, magic, de basm - cu pianista în chip de căpcăun modern... Un film straniu, sobru şi cu neaşteptate momente de poezie pur vizuală.
14 februarie 2009. În drum spre Paris primesc pe sms de la Mihai Chirilov (care a făcut parte din juriul FIPRESCI) lista premiilor:
unul de "contribuţie artistică" (sound editing) pentru Katalin Varga al lui Peter Strickland - la a cărui (post)producţie au ajutat Oana şi Tudor Giurgiu de la LibraFilm, un film făcut în numai 19 zile, cu un buget de doar 35.000 euro;
premiul pentru debut: Gigante al uruguayanului Adrian Biniez - un filmuleţ în vîna impecabilului Whisky, dar fără perfecţiunea aceluia -, care a mai primit şi premiul special al juriului ex aequo cu Alle anderen de Maren Ade;
premiul pentru scenariu: The Messenger;
premiul de regie: About Elly al palestinianului Asghar Farhadi;
premiul pentru cea mai bună actriţă: Birgit Minichmayr din Alle anderen (şi cred că este al nuştiucîtelea an cînd premiile de interpretare feminină, la Berlin, se dau unor actriţe nemţoaice! Oare nimeni să n-o fi văzut pe Krystyna Janda în - ce-i drept, ultimul-văzutul - Tatarak, splendida sonată de toamnă a lui Andrzej Wajda?!);
premiul pentru cel mai bun actor: Sotigui Kouyate din London Bridge;
marele premiu al juriului: Alle anderen;
Ursul de aur (cea mai bună surpriză a Berlinalei, chapeau, Tilda Swinton!): La teta asustada de Claudia Llosa (care primise, cu o zi înainte, şi premiul FIPRESCI).
Să mai spun că am văzut şi "ultimul" Manoel de Oliveira, Singularidades de uma rapariga loura (Oliveira a împlinit pe 8 decembrie 100 de ani!), că am fost la proiecţia de gală cu An Englishman in New York şi că, graţie Anamariei Marinca, l-am cunoscut pe fabulosul John Hurt (care-l interpretează pe Quentin Crisp) şi că, în penultima zi a Berlinalei, am apucat să văd şi mult-lăudatul Double Take - o dezvoltare, la dimensiunile unui lungmetraj, a unui scurt văzut acum cîţiva ani la Clermont-Ferrand, Looking for Alfred de Johan Grimonprez: un fel de Hitchcock meets Borges în plin Război Rece...
Şi, fireşte, că am văzut "oferta românească" (Cea mai fericită fată din lume a celui mai autoflagelant regizor din lume - Radu Jude - şi cele două scurt-metraje din afara competiţiei: Renovare al lui Paul Negoescu şi Bric-brac al lui Gabriel Achim; despre acestea, altădată...)