Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Metamorfoze

Homo ludens sau Ovidiu revisited - Metamorfoze


Teatrul Azi, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La început a fost... povestea

Legenda spune că oraşul Luxemburg a fost întemeiat de contele Siegfried cu ajutorul diavolului pe falezele Bock, pe ruinele unui castel, pentru a obţine mâna Melusinei. Siegfried o vede pe frumoasa cu părul de aur pe stânci, în timp ce se află la vânătoare, pe valea râului Alzette, şi se îndrăgosteşte de cântu-i vrăjit. Melusina se căsătoreşte cu contele şi trăieşte o viaţă de pământeancă alături de acesta, deşi în fiecare sâmbătă redevine ceea ce e în realitate - sirenă. Siegfried îşi încalcă legământul de a nu-i trece pragul camerei în cea de-a şasea zi a săptămânii (ziua în care a fost creat omul!), aflându-i astfel secretul. O vede jucându-se în apă cu coada de peşte, iar ea se aruncă de la înălţimea stâncilor în hău. Se spune că sufletul Melusinei rătăceşte încă pe lângă faleze păzind oraşul de primejdii, iar o dată la şapte ani se arată, cu înfăţişare umană, cerând îndurare.

Iată că o poveste ce se hrăneşte din nevoia omului de metamorfoză, din dorinţa sa de a explora teritoriile fabulosului şi de a imagina imposibilul - o sirenă se transformă în femeie - stă la temelia oraşului Luxemburg. Şi iată că în 2007, anul în care Luxemburgul este primul oraş ce devine pentru a doua oară Capitală europeană a culturii (de data aceasta alături de întreaga regiune şi de Sibiu), printre marile proiecte se regăseşte un spectacol ce vizează în primul rând metamorfoza. Mai mult chiar: se desfăşoară amfibiu în apă, la poalele Bock-ului, în perimetrul unei foste mânăstiri părăginite ce a servit pe timpuri drept închisoare, dar care a fost reanimată şi transformată în centru hipermodern de întâlniri culturale.


Un spectacol atipic

Silviu Purcărete exploatează resursele operei ovidiene în spectacolul său Metamorfoze într-un mod degajat, folosind-o ca pretext pentru exerciţii teatrale. Regizorul nu crede în tabuuri, în scriitură ca instanţă inatacabilă ori cu caracter liturgic, ci este interesat mult mai mult de procesul metamorfozei şi de mecanismele lui. În acest proces constă esenţa poemelor. Textul constituie sursa de inspiraţie pentru experimentul teatral, însă miza e cu totul alta - nu imitarea lui Ovidiu, ci recrearea, reinventarea, desacralizarea sa.

Trebuie subliniate aspectul ludic al punerii în scenă precum şi alternarea comicului cu lugubrul. Spectacolul se conturează ca o înlănţuire de episoade ce ţi se perindă prin faţa ochilor cu multă simplitate, deşi are parte de efecte care iau ochii. Scenografia creată de Helmut Stürmer se mulează ca o mânuşă superbă pe spaţiul natural grandios şi îl vitalizează: se fac proiecţii video pe întreaga suprafaţă a uriaşelor stânci pe care, ca spectator, le ai în faţă - proiecţii de visuri şi coşmaruri. În fundal curge râul Alzette încadrat de câţiva copaci înalţi, iar la poalele stâncilor pământul este terasat pentru cultivarea viţei de vie. Acţiunea curge într-un bazin cu apă ce ajunge uneori până la genunchi. În partea stângă se găseşte clădirea masivă a fostei mânăstiri şi o scenă barocă la fel de impozantă, aflată surprinzător în lateral, asemeni unui uriaş laborator al transformării. Ai senzaţia că participi efectiv la procesul metamorfozării. În dreapta e o schelă de metal. La bazele schelei se află un butoi cu foc veşnic şi pe margine o mare de reflectoare. În apă sunt plasate, pentru a permite deplasarea pe uscat, câteva platforme pe care actorii le aduc cu sine, purtându-şi parcă crucea.

Spectacolul este senzorial, fără a agresa însă publicul, căci nu se ţinteşte interacţiunea, ci îmbătarea simţurilor: a celui vizual prin imaginile luxuriante, al celui auditiv prin sunetele iniţiatice, chiar a celui olfactiv, prin mirosul fumului, a fânului ars în timp ce frigul îţi pătrunde în oase.

Apă, aer şi foc. Pământul pare să te înghită.

Spectacolul începe prin declamarea în latină şi în franceză a textului ovidian despre geneza lumii şi a omului - un om care în contemplarea cerului plonjează din neatenţie (sub ochii îngroziţi ai privitorilor care bănuiesc un accident) direct în apă. Apa e de gheaţă, căci în seara premierei afară sunt zece grade, iar zeilor le e sete - toată lumea se roagă să nu plouă şi mă întreb cu ce i-o fi mâniat Purcărete pe zei. Vremea rea, temperaturile nefiresc de scăzute sunt, de fapt, punctul nevralgic al montării. Ploaia a sabotat producţia şi i-a făcut pe organizatori să amâne cu o zi data premierei, informaţie ce nu a fost propagată eficient. Nu s-a putut repeta pe scenă şi, în plus, actorii au avut parte de dârdâieli zdravene. Toate aceste condiţii meteorologice potrivnice au reuşit să-l exaspereze pe regizor, care consideră că experienţa a fost extrem de chinuitoare pentru artişti, ba mai mult, că spectacolul nu e finisat.

Însă chiar de aici, din această apă originară începe aventura - parada ludicului, parada umorului ce poartă amprenta stilului purcăretian. Omul, cu avatarurile sale imaginare sau reale, cu visurile şi cu aspiraţiile sale, apare în toată goliciunea sa: naiv, copilăros, nătâng, lipsit de aripi, dar tremurând să zboare, visând de fiecare dată ceea ce nu poate avea. Şi toate acestea spuse cu simpatie, fără a acuza, fără a judeca. Spectacolul este unul de atmosferă. Esenţială e imaginea - de cele mai multe ori colectivă: trupuri albe ca de năluci clădesc în puterea nopţii tablouri memorabile în apa-lichid amniotic. Acţiunea este întreruptă la răstimpuri de corul de actori care cântă cântece în latină. Muzica, semnată de Vasile Şirli, foarte ritmată, ritualică îţi induce senzaţia de SF, de mistere eleusine sau de ritual dionisiac cu inserţii sonore stranii - râsete groteşti, chiţcăieli, strigăte, urlete prelungi precum cele de lup.


Invazia imaginilor

Plină de umor este imaginea omului ce încearcă să-şi salveze hrana şi e luat pe sus de o ceată de petrecăreţi, cu tot cu verzele sale. Apoi se conturează o imagine de grup în care sunt lansate la apă bărcuţe de hârtie ce vor fi mai apoi incendiate. Totuşi apa învinge, e dominantă, îţi inundă simţurile. Un grup cu pelerine transparente luminate din interior de lumini albe sau altul cu câte un mic ochi luminos pe cap conferă atmosferei stranietate. Jocul de lumini alternează verdele otrăvitor (care transformă întregul peisaj într-unul marţian) cu albul - nu un alb inocent, ci unul fantomatic, de coşmar.

E tematizat sfârşitul cerbului Acteon, ucis de câini. Se distinge povestea lui Narcis refăcută pe verticală, în oglindă, cu o coregrafie de doi actori, rezolvată prin transformarea imaginii în oglindă din bărbat în femeie şi înlănţuirea lui Narcis cu alter-ego-ul său feminin. Foarte impresionant e şi tabloul nimfei ce se târăşte după Narcis cuprinsă de maladia iubirii. În acest timp răsună un sunet ciudat ca de broască, apoi autoarea sa începe să gâdile corpurile înşiruite - acestea se cutremură de râs şi se prăvălesc la pământ după principiul dominoului.

O scenă marcantă (predestinată, dacă te uiţi la termometru) este cea în care un personaj urinează sub formă de cuburi de gheaţă în timp ce se trage apa de nasul toaletei. Se formează un zid viu, iar de câte ori se încearcă spargerea lui, se aude o bufnitură puternică. Cineva se joacă, suflând baloane de săpun. Ţi se taie respiraţia gândindu-te la cât de efemer e totul, cât de rapid se transformă baloanele în nimic, cât de mult ne împăunăm şi cât de expuşi, de fragili, de neînsemnaţi suntem în realitate.

Un alt moment percutant este cel al naşterii: apare un grup bizar de chirurgi; din aceeaşi fiinţă ies pe rând vieţi noi, ce trec din mână în mână, li se taie cordonul ombilical, li se dau picături, creaturile sunt pocnite, apoi azvârlite pe jos ca într-un ritual al rutinei. Nu lipseşte nici ţigara de după. E femeie? E sirenă? Îşi vede puii morţi şi, cu un urlet sfâşietor, îi ia şi îi mănâncă. Lugubrul se întrepătrunde cu ridicolul, grotescul cu SF-ul, tragicul cu ludicul, iar pe stânci sunt proiectate chipuri în continuă schimbare. Teatrul înseamnă metamorfoză.

Din timp în timp se aud urlete stridente, apoi se formează o mică orchestră. Cineva bea o cupă de vin, se devorează crudităţi într-un festin al groazei - rămân resturile care plutesc dezolant în acest suc gastric.


Instantanee

Un moment ce mă emoţionează profund este cel al iubirii centaurilor: o femelă superbă, întrupată de Ofelia Popii, cu buclele blonde în vânt, jucăuşă, timidă, nebunatică, îi dă târcoale masculului. Sunt prezente în acest ritual al împerecherii pofta de viaţă, nevinovăţia şi puritatea; este triumful vieţii asupra morţii prezente, de exemplu, în textul apocaliptic al ciumei din Egina. Se suflă foc, personajele au torţe, făclii, o actriţă apare cu sânii dezveliţi.

Alt episod este cel al zborului lui Icar: un Icar cu aripi din suluri de hârtie igienică ce par mai degrabă cârje şi care vor arde. Urmează încercarea mai multor concurenţi de a se lansa la rampă: cineva le va netezi calea ca la curling, iar grupul de fani îi va încuraja asemenea unei adevărate galerii: unii vor avea aripi, un altul saboţi de lemn ce vizează intertextual povestea Olandezului Zburător, unul va fi împins, altul lansează un avion de hârtie, unul îşi pune pene - oameni naivi, cu orgoliile şi vanităţile lor. Însă zeii veghează (sau stau la pândă). Intervine imediat imaginea de înmormântare proiectată pe peretele de stâncă - bărbaţi scrobiţi, sobri, în costume negre, un discurs despre ciumă şi o corabie cu pânze ce pluteşte în flăcări (virtuale) pe Alzette - coşmarul ia amploare.


Mă transform, deci exist

Merită menţionat conceptul grafic al afişului realizat de Guy Schuller: pe un fundal verde crud se află imaginea suprarealistă a unui corp nud de femeie (sau de femeie-fluture) văzut din profil, cu genunchii adunaţi la piept, osificat, pietrificat cu excepţia capului, într-o scoică ce ar putea fi şi melc sau fruct ori cocon lipit de o tulpină.

Un ultim punct culminant este cel al distrugerii statuilor, realizat cu o inventivitate extraordinară. Există în acest tablou atâta plăcere în a distruge, în a devora, în a mistui încât mă gândesc imediat că distrugerea şi arta merg mână în mână... statuile sunt amputate, pocnite, bruscate, tăiate bucăţele, li se decupează sânii, li se rup braţele, androginul e spart în două, sunt chinuite cu sadism, umilite, iar efectele sonore la maximum şi coordonate perfect cu mişcarea îţi îngheaţă sângele în vine. Te întrebi care este menirea teatrului şi ce se mai poate face, cum se mai poate experimenta, ce şi mai ales cum se mai poate juca. Metamorfoze nu te lasă rece, în ciuda temperaturilor scăzute: fie te cuprind total în mreje, fie te revoltă datorită "extremismului". E un spectacol puternic, tulburător, palpitant, care trebuie văzut, chiar dacă Ovidiu nu se regăseşte pe deplin în el - dar, până la urmă Metamorfoze este spectacolul lui Purcărete, nu al lui Ovidiu, e o reinterpretare postmodernă a unui text antic - astfel că opera ovidiană ne apare extrem de proaspătă, în timp ce Silviu Purcărete se distinge ca un regizor cu o fantezie debordantă.

Un gând final: trupul omului e limitat, pe când capacitatea sa de a visa nu e - de aici se naşte tragedia...



Centre Culturel de Rencontre Abbaye de Neumünster, Luxemburg
Metamorfoze după Ovidiu,
Regia: Silviu Purcărete,
Dramaturgia: Alain Garlan,
Decorul: Helmut Stürmer,
Costumele: Lia Manţoc,
Muzica: Vasile Şirli.
Cu: Marc Baum, Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Léonore Chaix, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Irina Fedotova, Diana Fufezan, Nora Koenig, Aliénor Marcadé-Séchan, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Daniel Plier, Ofelia Popii, Mariana Presecan, Laure Roldan, Norbert Rutili, Laurent Schuh, Roger Seimetz, Hervé Sogne, Cristian Stanca, Andi Ştefănescu, Claire Thill, Pali Vecsei, Serge Wolf şi Jean-François Wolff.
Coproducţie: Centre Culturel de Rencontre Abbaye de Neumünster (CCRN), Théâtre d'Esch-sur-Alzette, Théâtre National du Luxembourg, Teatrul Naţional Radu Stanca (Sibiu), Compagnie Silviu Purcarete (Lyon). Organizat în cadrul proiectului Luxembourg et Grande Région - Capitale européenne de la culture 2007.
Premiera 7 iulie 2007, ora 22.



 Toate articolele despre Metamorfoze


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alina Mazilu


Alte articole

 Metamorfozele existenţei în experienţă teatrală, Anda Ionaş
 O tristeţe personală - Metamorfoze, Iulia Popovici
 Nu atît despre cel ce-a inventat piscina, cît despre avocaţii din oficiu - Metamorfoze, Gabriela Lupu
 Purcărete-plagiatorul sau cine a inventat piscina - Metamorfoze, Iulia Popovici
 Teatrul ca metamorfoză - Metamorfoze, Alina Mazilu, un interviu cu Silviu Purcărete
 Toate articolele despre Metamorfoze


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer