Observator Cultural / iulie 2009
Stimată Gabriela Lupu,

Îmi cer scuze - chiar mii de scuze. Am vrut să port o discuţie inteligentă, fără atacuri la persoane şi aluzii la birturile de unde, odată cu "bericile", am senzaţia că unii îşi iau şi opiniile despre teatru. Nu e treaba mea să-l apăr pe Silviu Purcărete, o să se ducă în turneu, cu Metamorfoze, la Sydney şi prin alte locuri de cultură anglofonă şi-o să supravieţuiască tradiţional-româneştilor căţărări de carieră pe spinarea Domniei Sale. Îmi cer scuze, pur şi simplu am uitat că în mediul nostru poţi spune doar despre împăraţi că sînt goi (tocmai fiindcă sînt împăraţi), nu şi despre diaci. Îmi vin în minte gînduri tandre despre exaltarea ce va fi scurtcircuitat teatrul românesc, la vederea felului cum se împlineşte celebrul banc despre de ce în Iad dracii n-au nevoie să păzească butoiul în care fierb românii (răspuns: fiindcă au grijă să se tragă singuri de picioare dacă vreunul scoate capul).

Mă bucur, totuşi, că articolul meu v-a făcut să vă aprofundaţi lecturile şi v-a îndemnat către vizionarea de spectacole pe DVD (şi eu am văzut Metamorfoze tot aşa, deci perspectiva mea asupra montării are aceeaşi valoare "de adevăr" ca a dvs. în ce priveşte versiunea lui Mary Zimmerman - mă rog, başca diferenţele de personalitate). Poate ar fi trebuit s-o faceţi înainte de a scrie, pentru ca articolul să fie cu adevărat convingător şi imbatabil. Dar dacă tot aţi căpătat această abilitate, aş fi putut să vă furnizez nişte imagini din De Sad (a sad story), tot al lui Purcărete, foarte instructive în ce priveşte apele şi piscinele în teatru, aşa cum au fost ele inventate pe traseu, de la indieni încoace (dar nu mai am nici un chef să continui şirul a ceea ce am crezut a fi un dialog).

Ce să fac, sînt domnişoară, nu cred în instituţia căsătoriei (şi n-o să mă leg de faptul că, în cultura societală românească, acest termen, pe care-l folosiţi, e depreciativ şi nici n-o să pornesc o discuţie despre relaţia între poziţia femeii în societate şi statutul marital, reflectat în apelativele acceptate instituţional - nu ţin neapărat să sporesc cifra vînzărilor editurilor internaţionale). În calitatea mea de domnişoară care se consideră, în scris, o doamnă, mi-aş fi dorit să deschid drumul pentru o abordare relaxată despre semne şi idei în teatru, de aici partea despre căzi (mi-am imaginat pînă acum că "scriitorul despre teatru" e, obligatoriu, un bun cititor; am greşit, lectura are, aparent, o păguboasă tendinţă de a se defini prin speculaţia unei veşnice suspiciuni a conspiraţiei - precizez, deci, pe această cale că ceea ce am scris e şi ceea ce am vrut să spun, nu un sistem complicat de aluzii la puterea a doua).

Cada nu e o minimalizare a piscinei, a mării sau a vreunui ocean, e doar unul dintre cele mai recurente semne scenice, cu geografie precisă, din teatrul contemporan. Mărturisesc: mi-a făcut o plăcere imensă să scriu acel text, mi-a pus în mişcare mintea şi abilitatea de a face conexiuni. Asta e ceea ce mă face să scriu în continuare despre teatru: setea de a capta fluxul ideilor şi mecanismul inserării în contextul ideologiilor şi realităţilor contemporane. M-am folosit de pretextul articolului dvs. - dar nu despre dvs. şi acel articol, ori strict despre Purcărete era vorba. Încerc din răsputeri să nu vieţuiesc în provinciile gîndirii.

Învîrtindu-se în jurul propriei cozi, Metamorfozele lui Purcărete sînt un subiect uşor epuizabil - de aceea, probabil, a fost necesar să alcătuiţi nu un drept la replică, ci un atac la persoana mea. Mă simt flatată - pentru asta a trebuit să aduceţi în discuţie nu ceea ce scriu de atîţia ani, ci persoana mea particulară. Puteaţi adăuga şi alte amănunte - mă uit şi la Războiul lui Foyle, dacă asta vă foloseşte la ceva. Vă mulţumesc, stimată Gabriela Lupu, pentru această mărturie despre nivelul interacţiunilor intelectuale în România. Sau despre obsesiile achiziţionării de statut prin autodesemnarea în postura de cavaler fără prihană (deşi asta s-a întîmplat deja în România - prin 2000, în critica literară).

Sper că de acum înainte regizorii vor da fuga, în căutarea originalităţii sub orice chip, să monteze Unchiul Vania în hambare şi ferme zootehnice (după ce vor fi căutat pe Google să fie siguri că nu s-a mai făcut). Parcurile şi halele sînt deja epuizate. Iar pentru orice ulterioară situaţie în care aveţi nevoie de persoana mea pentru a vă dovedi punctele de vedere, vă stau la dispoziţie, cu biografia mea privată completă.
De: după Ovidiu Regia: Silviu Purcărete Cu: Marc Baum, Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Léonore Chaix, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Irina Fedotova, Diana Fufezan, Nora Koenig, Aliénor Marcadé-Séchan, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Daniel Plier, Ofelia Popii, Mariana Presecan, Laure Roldan, Norbert Rutili, Laurent Schuh, Roger Seimetz, Hervé Sogne, Cristian Stanca, Andi Ştefănescu, Claire Thill, Pali Vecsei, Serge Wolf, Jean-François Wolff.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus