Ediţia a 59-a a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (5-15 februarie 2009), aflată în plină desfăşurare, are printre invitaţi un număr impresionant de români.
Dacă primul film românesc (de fapt, o coproducţie România - Marea Britanie - Ungaria) selecţionat, după 16 ani, în principala competiţie a Berlinalei (de la Patul conjugal al lui Mircea Daneliuc), Katalin Varga de Peter Strickland, nu a avut deocamdată premiera, debutul în lungmetraj al lui Radu Jude a beneficiat deja de trei proiecţii cu public, toate în săli pline pînă la refuz. Cea mai fericită fată din lume este inclus în secţiunea "Forum" a festivalului, dar ar fi meritat să intre în competiţie.
Microcosmosul familial, pus sub lupă
Eroina menţionată în titlul filmului este adolescenta Delia Frăţilă din Geoagiu Băi, rol în care străluceşte actriţa neprofesionistă Andreea Boşneag. Delia nu e nici pe departe un protagonist excepţional; ea nu se remarcă nici prin frumuseţe, nici prin inteligenţă, nici prin popularitate. Cele mai mari realizări ale sale de pînă acum sînt Premiul al-III-lea obţinut în liceu şi recenta cîştigare a unei maşini la un concurs organizat de o firmă de răcoritoare, pentru care nu a făcut altceva decît să bea suc şi să trimită prin poştă trei etichete desprinse de pe sticle. Loganul primit devine obiect de dispută între Delia (care vrea să-l păstreze şi să-l folosească, după ce îşi va fi luat carnetul de conducere) şi părinţii ei (care i-au găsit deja cumpărător şi intenţionează să investească banii căzuţi din cer în deschiderea unei pensiuni turistice), iar pentru regizorul-observator, un bun pretext ca să analizeze, cu detaşare şi precizie, relaţiile de familie din societatea românească de azi. Tensiunile dintre fiică şi părinţi cresc treptat pe parcursul filmului, culminînd cu răbufnirea de furie, lipsită de orice urmă de afecţiune paternă, a domnului Frăţilă (un Vasile Muraru de nerecunoscut pentru iubitorii revelioanelor televizistice de altădată), care îşi pune fiica să aleagă: ori maşina, ori "noi". După starea de şoc iniţială şi plînsul ulterior (ambele perfect explicabile), Delia ajunge să se comporte la fel de imoral ca şi tatăl ei, negociind la sînge suma pe care să o primească de la părinţi după vînzarea Loganului.
În scenariul scris de Radu Jude şi Augustina Stanciu, intriga este mai complexă, căci familia Frăţilă vine de la Hunedoara la Bucureşti, într-o maşină hîrbuită. Delia trebuie să filmeze, în Piaţa Universităţii (loc numai bun pentru ca regizorul şi directorul de imagine Marius Panduru să recurgă la note bine-venite de cinéma-vérité), un spot testimonial pentru o firmă de răcoritoare, în care ea se declară "cea mai fericită fată din lume" şi îi îndeamnă pe telespectatori să participe şi ei la concurs. Aici iese în evidenţă regizorul interpretat de Şerban Pavlu, un posibil alter ego auctorial, privit cu (auto)ironie pentru versatilitatea sa. Leu în comunicarea cu oamenii din echipă, dar căţeluş în faţa reprezentanţilor agenţiei de publicitate care a comandat spotul, acest regizor cu ambiţii artistice rizibile se înscrie într-o altă tipologie a ratatului, la fel de tragică în esenţă. Prin acuitatea observaţiei, naturaleţea interpretărilor şi profunzimea viziunii regizorale, filmul lui Radu Jude a intrat într-un top personal al celor mai importante debuturi româneşti de după 1989, alături de primele lungmetraje semnate de Nae Caranfil, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Cristian Nemescu.
Tot de relaţiile de familie din România contemporană se ocupă şi Paul Negoescu în scurtmetrajul Renovare, inclus în secţiunea "Berlinale Shorts" (alături de Bric-Brac de Gabriel Achim). Filmat (de Andrei Butică, un alt operator de frunte al Noului Cinema Românesc), la fel ca şi Cea mai fericită fată din lume, cu camera fixată pe trepied (de unde vine perspectiva rece, tinzînd către o maximă obiectivizare), Renovare este o reuşită mostră de realism cinematografic, izbutind să extragă semnificaţii universale din situaţii aparent banale şi locale. Paul Negoescu, care a scris scenariul împreună cu Simona Ghiţă, a mărturisit că şi-a creat personajele avîndu-i drept modele pe membrii familiei sale, dar sînt convins că mulţi spectatori vor identifica pe ecran atitudini şi comportamente familiare. În timp ce mama (Clara Vodă) este complet implicată în renovarea apartamentului, tatăl (Mircea Rusu) lipseşte toată ziua, bunica (Simona Bondoc) îi stresează pe toţi cu darurile nedorite şi cu solicitările inoportune, iar fiul (Andrei Runcanu) pretinde că are de terminat lucrarea de licenţă, dar de fapt nu pierde nici un prilej de evadare. Un mediu familial care ar putea părea perfect se dovedeşte, la o analiză mai atentă, un cîmp de luptă în care replicile rostite, inflexiunile vocii şi privirile sugestive se pot transforma în arme de temut. După Examen şi Tîrziu, Renovare reprezintă o nouă etapă importantă într-o carieră regizorală ce se anunţă lungă şi plină de succese.
Două thrillere politice
Berlinala s-a deschis anul acesta cu The International, cel mai recent film al cineastului german Tom Tykwer, printre succesele sale mari numărîndu-se Lola rennt / Aleargă, Lola, aleargă şi Perfume: The Story of a Murderer. Un thriller politico-economic de modă veche, care, timp de două ore, îşi plimbă personajele principale şi spectatorii prin diferite părţi ale lumii (de la Berlin la New York, de la Milano la Istanbul), The International (prezentat la Berlin în premieră mondială, dar în afara competiţiei) are certe atuuri: un subiect de actualitate ("negativii" sînt mari bancheri), un protagonist ataşant (un înverşunat agent al Interpolului, jucat cu intensitate de Clive Owen), locaţii de filmare excelent alese, cîteva secvenţe de acţiune bine făcute (merită amintit duelul din Muzeul Guggenheim) şi o muzică originală ideală pentru o producţie de gen (compusă de Tykwer însuşi, alături de Reinhold Heil şi Johnny Klimek). Din nefericire, procurorul districtual din Manhattan, interpretat de Naomi Watts, este şablonard şi neveridic, iar relaţiile dintre cele două personaje principale ridică multe semne de întrebare.
Mult mai consistent, deşi realizat şi el după o reţetă brevetată, este thrillerul politico-juridic Storm (inclus în competiţie), semnat de un alt cineast german, Hans-Christian Schmid (Requiem). Cu o poveste de asemenea actuală şi... internaţională, Storm prezintă procesul intentat pentru crime împotriva umanităţii, în cadrul Tribunalului Penal Internaţional de la Haga, generalului Goran Duric, fost comandant al Armatei Naţionale Iugoslave, acum considerat un martir de către bosniaci (personajul este ficţional, dar inspirat evident de cazuri reale). Procuror este Hannah Maynard (Kerry Fox, actriţă remarcată în Intimitate de Patrice Chereau), iar martorul ei principal, una dintre victimele soldaţilor lui Duric, Mira Arendt (românca Anamaria Marinca, eclipsînd-o deseori pe partenera ei mai experimentată). Filmul se sprijină pe relaţia complexă şi tulburătoare dintre aceste două personaje feminine, dispuse să-i înfrunte pe toţi cei din jur (inclusiv pe persoanele iubite) pentru a face dreptate. Povestea curge previzibil către un final artificial, dar talentul regizorului şi al celor două actriţe principale face suportabile locurile comune.
Vestitorul morţii
Cel mai împlinit film din competiţie, dintre cele văzute pînă acum la Berlin, mi se pare însă The Messenger, debutul regizoral al scenaristului israeliano-american Oven Moverman. Cu o dramaturgie solidă şi interpretări memorabile (Ben Foster, Woody Harrelson şi Samantha Morton), filmul îşi captivează şi emoţionează spectatorii, cărora le va fi greu să nu empatizeze cu eroii de pe ecran. Will Montgomery (Foster) este un soldat american care, întors rănit din Irak, descoperă că iubita sa are o nouă relaţie. După ce primeşte dificila misiune de a anunţa rudelor militarilor morţi dispariţia celor dragi, sergentul Will îl cunoaşte pe - şi, după multe frecuşuri, se împrieteneşte cu - căpitanul Tony Stone (Harrelson), un cinic misogin, trecut prin trei căsnicii, ale cărui amintiri de război sînt, în mare parte, fabricate. Will se îndrăgosteşte de Olivia (Morton), văduva unui ofiţer căzut în război, dar iubirea lor (care generează cîteva secvenţe foarte puternice) nu poate depăşi deocamdată bariera impusă de convenţiile sociale. Personajele sînt excelent construite, au psihologii şi motivaţii convingătoare (se vede că autorul este scenarist "la bază"), actorii principali sînt foarte bine aleşi pentru a le da viaţă, iar filmul te urmăreşte mult timp după ieşirea din sala de cinema.
Dacă pînă acum filmele din competiţie ale unor cineaşti cunoscuţi (Mammoth de Lukas Moodysson, Rage de Sally Potter, Ricky de François Ozon sau In the Electric Mist de Bertrand Tavernier) i-au dezamăgit pe cronicarii aflaţi la Berlin, în momentul de faţă toată lumea aşteaptă cu interes noile producţii semnate de Costa-Gavras (Eden à l'Ouest), Stephen Frears (Chéri) sau Andrzej Wajda (Sweet Rush) şi pariază pe Urşii de Aur şi de Argint ce vor fi acordaţi de juriul principal, prezidat anul acesta de actriţa scoţiană Tilda Swinton.