Pe la începutul anilor '80, Mickey Rourke părea să aibă mai multe lucruri interesante în el decît orice alt actor american tînăr. Avea un dar special de a crea o atmosferă intimă între el şi partenerii lui de pe ecran - şi, implicit, între el şi spectatori. Atunci cînd îi asculta pe ceilalţi actori, chiar îi asculta: fie ei bărbaţi sau femei, părea complet concentrat asupra lor - aproape că-i mîngîia cu atenţia lui. Avea un fel de machism feminizat - nu efeminat, ci înspicat cu delicateţuri pisiceşti: ştia să toarcă, iar zîmbetul lui era în acelaşi timp şmecheros şi autentic-dulce. Combinaţia asta de furios şi flirteur amintea de Brando, dar nu s-ar fi putut spune că luase de la acesta vreun manierism anume: sursele furiei şi blîndeţii lui erau la fel de misterios-personale cum erau la Brando, iar măsurile erau diferite (la Brando predomina furia, iar blîndeţea era adesea un rafinament al cruzimii, pe cînd la Rourke părea să predomine blîndeţea, care era pură). Pe scurt, părea cel mai autentic urmaş al lui Brando tocmai pentru că era autentic. Dar mai avea ceva în comun cu el: un dispreţ crescînd şi tot mai voluptuos, vizînd la grămadă Hollywood-ul, presa, publicul, ulterior însăşi profesia de actor şi orice idee de viaţă echilibrată. Aşa se face că, în timp ce alţii făceau carieră cu doar o mică parte din ce avea el (vezi Bruce Willis - cu un zîmbet asemănător), propria lui carieră s-a pierdut într-un vălmăşag de declaraţii mitocăneşti, filme proaste făcute în bătaie de joc şi proiecte personale sonate. S-a lăsat de actorie şi s-a apucat de box. Apoi s-a întors. Şi, în noul film al lui Darren Aronofsky, The Wrestler, el e de-a dreptul luminos în rolul unui luptător de catch îmbătrînit - Randy Robinson.
Nu mai e un prinţişor. E un pachet de muşchi hărtăniţi; o parte din muşchii ăştia i-a pus pe el special pentru rol, dar o parte îi pusese - şi-i hărtănise - dinainte. Nu mai e nici torcătorul care era pe vremuri; Randy respiră greu şi hîrîie. Dar, atunci cînd zîmbeşte, vechea gentileţe e tot acolo, ba chiar pare să se fi adîncit: e în continuare combinată cu umor, dar nu cu aroganţă; la ce era înnăscut s-a adăugat ceva dobîndit - umilinţă. Că această virtute e cu adevărat dobîndită - şi nu mimată - o dovedeşte felul în care, secvenţă după secvenţă, Rourke evită autocompătimirea. Rolul are multe aspecte care ar fi putut încuraja un actor să cerşească mila publicului: Randy, a cărui glorie a apus şi ea odată cu anii '80, locuieşte singur într-o rulotă şi obişnuieşte să invite copiii din zonă pe la el, ca să joace un vechi joc Nintendo bazat pe isprăvile lui din ring; respins de familia lui, faţă de care s-a comportat iresponsabil, el încearcă să se apropie de o stripteuză (Marisa Tomei); de la un punct încolo e prea delabrat ca să mai poată lupta chiar şi part-time (are un atac de cord în ring) şi e silit să-şi cîştige existenţa cu o scufie pe cap, la raionul de carne al unui magazin. Dar tocmai secvenţa asta, care ar fi putut să fie un delir masochist, se numără printre cele mai luminoase din film: după primii doi-trei clienţi, lui Randy începe să-i placă să vîndă carne - nu e o muncă atît de rea încît să nu poată fi făcută cu graţie. Sigur că graţia asta n-ar fi fost posibilă fără regizor. Ca la orice alt film american cu marginali, unii critici vor avea grijă să invoce "visul american" şi "urîţenia" Americii profunde, dar, oricîte haine ieftine, rulote-locuinţe şi tapete groaznice ne-ar arăta, scopul lui Aronofsky nu e să ne spună că America e urîtă; nu există pic de condescendenţă în filmul lui. Există, în schimb, mult respect pentru muncă - pentru orice muncă: wrestling, strip-teasing, vîndut carne, cărat lăzi.
Filmul li se va părea unora prea sentimental, dar e neorealism american cinstit: secvenţă după secvenţă, oamenii şi mediile lor arată, sună şi miros autentic. Nu forţează experienţa lui Randy şi a lui Rourke, ca să se conformeze unei morale terapeutice de tip "e în puterea fiecăruia să-şi reconstruiască viaţa": Randy nu reuşeşte să şi-o reconstruiască. Dar nu se dedă nici la masochism: la final, cînd, în pofida inimii lui rablagite, Randy se întoarce la încasat bătăi în ring, el n-o face ca să se pedepsească pentru că nu e bun la nimic altceva; o face pentru că e cu adevărat bun la asta, iar publicul şi colegii lui o ştiu. Şi filmul nu priveşte de sus această îndeletnicire. Meciurile de wrestling or fi ele trucate, dar trucarea lor în faţa unui public live cere o anumită fineţe, pe care membrii breslei o apreciază unul la altul: ei trebuie să-şi facă unii altora suficient de mult rău încît să nu jignească publicul, dar nu atît de mult încît să nu mai poată executa repertoriul de figuri acrobatice şi întorsături de situaţie pe care tot publicul li-l cere; trebuie să fie şi cascadori, şi clovni, şi fachiri - au de ce să fie mîndri de ce fac.