Ce-i maneaua pe lângă muzică, e circul violent numit catch, sau wrestling, apropo de sport. O făcătură kitsch, care imită grosier sporturile combative (box, greco-romane, lupte libere, etc.), supralicitând brutalitatea şi spectacolul vulgar în dauna spiritului sportiv şi de competiţie, spre deliciile unor adunături isterizate de sub-spectatori grobieni. Evident, din punct de vedere sociologic, patologic şi scatologic (figurativ vorbind), ar fi interesant să explorăm cinematografic aceste bas-fonds ale societăţii - cu condiţia să avem cu cine; şi cu ce.
Problema - marea, grava, serioasa, insolvabila şi iremediabila problemă - porneşte de la text. Robert D. Siegel, fost redactor şef al ziarului satiric The Onion, n-a avut ce face şi, ce şi-a zis el? "Hai să scriem noi un scenariu!" Zis şi făcut: au scris ei un scenariu - uitând domniile lor (adică a lui Robert, al lui Siegel şi-ale lui D.) că treaba asta şi cu scenaristica este două chestii foarte grele. Ce-i drept, s-a mai jucat el de-a filmangiul, scribulind taman simultan The Onion Movie - şi, mai recent, Big Fan (unde, ce să vezi, mai făcurăm şi regia, că aşa suntem noi, veleitari!). E limpede că Robertului D. tare i-a mai plăcut filmele la viaţa lui - căci în The Wrestler recunoaştem un almagam (vorba lui Costache Ciubotaru) de Rocky I-X, The Champ, Supravieţuitorul şi muuulte alte filme, plus o doză sănătoasă din Poveste de cartier (căci, dacă-s manele, bâlci să fie!). Băiatul habar n-are să construiască o poveste - în schimb originalitate, ioc. De la cap la coadă, ne târâie o peltea c-un wrestler (sau «catcheur», vorba neamţului) care, voilà de vezi, fosta-i lele ăl mai tare din parcare acu' dooj de ani, da' şase, că viaţa nu iartă, şi-acum i-a venit vremea să dea socoteală: se mai cafteşte pe arene de două parale, locuieşte-ntr-o rulotă (sau în maşină, când iar n-are cu ce plăti chiria), nevasta i s-a pierdut în ceaţă, fi-sa-l detestă c-a lăsat-o cu ochii-n soare de când era mică şi pân-s-a făcut mare (ba nici chiar când e ziua ei nu mai ştie - nu c-ar fi ştiut vreodată!), şi-acuma, na-ţi-o frântă, îşi plânge singur de milă că nu mai are pe nimeni! Adică, ce să-ţi povestesc! Cu mâna lui şi-a făcut lucrul manual, da' ejaculează metafore adââânci, cum că ia la el ce-a ajuns, "o bucată ce carne stricată care nu merită să fie aşa de singur(ă)" - închei citatul. Ba meriţi, tăticu'! Meriţi cu vârf şi-ndesat! E clar?
Staţi, c-avem o problemă. Aia cu spoilerele. Probitatea profesională îmi dictează să nu vă povestesc filmul, ca să nu vă stric plăcerea vizionării - las' să v-o strice Siegel şi Aronofski, că ei iau şi bani pentru asta. Aşa că, dacă vreţi să vă luaţi de cineva c-a băgat spoilere, aveţi la dispoziţie sute şi mii de cineaşti din ultimul secol şi ceva: totul e previzibil aici, tot mormanul de clişee prăfuite şi banalităţi zaharisite, după ce vezi primul sfert din film, poţi să ieşi la ăia care-aşteaptă să intre de la opt şi să li-l povesteşti pân-la sfârşit, cadru cu cadru, şi cu dialoguri cu tot!
Ca şi cum dezastrul ăsta n-ar fi fost de ajuns, compunerea lui Siegel a încăput pe mâna lui Darren Aronofsky, care-n urmă cu aproape zece ani ştia să facă filme, da' i-a trecut, şi de la cineclubistica The Fountain a intrat aşa, plenar, în zodia bulibăşelii. În primul şi-n primul rând, tot ce-am taxat mai sus apropo de script, omul nu atenuează, nu corijează, nu nivelează - ci amplifică. Concepţia vizuală e leşinată, inexpresivă şi hiper-repetitivă - mereu aceleaşi locuri comune de încadratură, unghiulaţie şi mişcări de aparat, fără nici o justificare (la loc de cinste stând cadrele cu protagonistul văzut din spate, urmărit de operator, cum merge - că-mi şi şoptea Collins, în sală: "Dac-ar fi făcut tot afişul numai dintr-un colaj de poze cu ceafa lui Mickey Rourke, se scoteau de numa'!"). În admirabilul Requiem for a Dream, ca şi în regretabilul The Fountain, Aronofsky măcar avea stil şi compunea nişte spectacole vizuale de-ţi luau ochii - aici, compune doar nişte platitudini de-ţi ia minţile de plictiseală. Te-ai aştepta să se joace niţel cu aparatul, când se troznesc ăia-n ring - lulu: cele trei secvencioare de lupte sunt filmate mai mortăcinos ca-n Ringul Nicolaescului. Ai expecta să aprofundeze scenele din culise, cu pregătirile tactice şi relaţiile dintre caftangii - ciuciu: sunt convenţionale şi expediate. Ai crede că măcar trragedia drrramatică a errrrroului o s-o valorifice cât de cât - vax: se-nvârteşte-n jurul cozii, până ne ia pe noi cu ameţeli.
Evident, de-aici porneşte şi cel mai trist rateu al întregului proiect - penibila "revenire" a lui Mickey Rourke, cu un iz vârtos de Michael Jackson, care şi el a revenit alaltăieri ca să aibă de unde se retrage. Nu e un secret pentru nimeni că popularul star american nu mai era de-o bună bucată de vreme nici zgubiliticul soldat Reese de-acum treizeci de ani, din 1941-ul lui Spielberg, nici tulburătorul Harry din parkerianul Angel Heart din 1987 - în mare parte, din cauza propriilor lui fasoane care i-au creat reputaţia de "actor dificil" (din nou povestea cu "lucrul manual", care-l înrudeşte măcar aparent cu al său Randy "The Ram" Robinson). Dar daţi-mi voie să mă îndoiesc de deplinătatea facultăţilor mintale ale producătorilor (din nou Aronofsky, plus Scott Franklin şi Jennifer Roth), dacă şi-au propus să-l reşapeze cu un asemenea rol de papier mâché - sau poate or fi avut ceva cu el, mai ştii...? Randy nu e doar o hibridă copie la indigo după Balboa înciocălat cu Billy the Champ - mai e şi liniar, superficial, schematic şi stereotip. În plus, nici măcar în ring nu-i interesant - ce făceau alde Hulk Hogan şi alţi loseri în regie proprie, la televizor, acu' zece-cinspce ani, era şi mai spectaculos, şi mai cu personalitate. Mickey al nostru, bietul, se face că face - drept pentru care, Aronofsky îi trânteşte şi cireaşa pe tort, supralicitând melodramatic, cu istericale (ca atunci când i se taie de babele ramolite din alimentara şi face ca toţi dracii) şi bâzâieli (că dacă nu lăsa lacrima să pice, nu ne prindeam c-are naturelu' simţitor).
Şi ca să facă din baclava... ăsta, sarailie... of, să facă din şerbet bici, prietenii lor care la nevoie se cunoaşte l-au mai propus şi la Oscar! Zis-a Mickey, la ziar: "Cu filmul The Wrestler, Darren Aronofsky îmi oferă cu adevărat o a doua şansă. De data asta, nu vreau s-o ratez. Vreau să le arăt acestor ticăloşi că sunt încă bun! Şi vă spun: voi câştiga un Oscar!"
Şi l-a câştigat.
Sean Penn
6 martie, 2009, h. 16:00-16:53
Bucureşti, România