Atingerea lui Aronofsky - The Wrestler

Ceea ce apreciez la Darren Aronofsky e că întotdeauna îşi construieşte filmele încît, prin analogie, par un fel de maşini fără frînă. Aronofsky apucă o anumită cale - dramatică - şi accelerează, accelerează, iar cînd mai că ai ţipa la el să înceteze, accelerează şi mai tare încît strigătul îţi îngheaţă în gît (cînd traficantul de droguri îi spune lui Marion că nu şi-a scos penisul pentru a lua aer, a trebuit să opresc Requiem for a Dream pentru cîteva minute; e o amintire care încă mă urmăreşte). Autorul american stoarce din toate istoriile pe care le abordează şi ultimele picături de sînge, ceea ce arată destul de clar că nu există vreo posibilitate de a înşela sau de a părăsi sfera simţirii sau gîndirii circumscrise de Aronofsky în proiectele sale. Uneori Aronofsky mai ratează un film din cauza acestei încăpăţînări auctoriale - nu se petrece aşa ceva aici, dar amintirea lui The Fountain încă destabilizează balanţa. Per total, însă, datorită dorinţei sale constante de a forţa limitele suportabilului, Aronofsky e un autor care merită frecventat.

Prin cuvintele rostite de Pam/Cassidy (interpretată de Marisa Tomei) despre tratamentul la care e supus Isus de către Mel Gibson în The Passion of Christ, Aronofsky vorbeşte (cu autoironie) despre poziţia pe care el o rezervă spectatorului în peliculele sale: pe eşafod, sub un potop de nuiele. În acest sens, pe terenul dramei hollywoodiene, Aronofsky seamănă cu Lars von Trier. Ambii sînt fals-existenţialişti în creaţie, montează o poveste în aşa fel încît caznele la care e supus un personaj să pară că sînt consecinţele alegerilor personajului, că sînt rezultatul propriilor opţiuni (personajul devine ceea ce alege să devină), pentru ca finalul să înfăţişeze anumite sentinţe prin care, actual şi retrospectiv (în raport cu cele petrecute pe ecran), e evident că drumul parcurs de personaj (sau de personaje) era unul prestabilit de autor în aşa fel încît el să obţină un anumit răspuns în spectator. Aronofsky are farmec fiindcă încercările sale cinematografice (chiar şi cea neîmplinită), în accelerarea de care vorbeam, eliberează sensuri pe care Hollywoodul se teme să le înfrunte. Sau dacă o face - în drama Revolutionary Road, dacă e să amintesc un film recent -, Hollywoodul încheie povestea destul de conformist în raport cu valorile genului abordat - o sinucidere moralizatoare, în ceea ce priveşte demersul lui Mendes.

În The Wrestler Mickey Rourke îl joacă pe Randy "The Ram" Robinson, un luptător profesionist de wrestling. Randy e o fostă glorie a acestui spectacol sportiv (spectacol pentru că e un fals sport, luptele fiind regizate, iar sportiv pentru că, totuşi, ducerea la bun sfîrşit a acrobaţiilor specifice acestui spectacol necesită un grad ridicat de pregătire fizică), o stea care de un deceniu abia mai pîlpîie, prin tot felul de reprezentaţii de plan secund. Randy nu e un erou în sensul hollywoodian-progresist al cuvîntului, nu e un luptător, nu e un model. El nu ştie să o ia de la capăt, nu vede o altă cale decît cea deja parcursă şi nu ştie să se elibereze din cuşca fostei glorii. A fost o legendă vie, acum e un exponat de muzeu, unul perisabil, şi refuză să părăsească această postură. E drept, caută ieşiri din muzeu. Caută să deschidă porţi, însă ori nu se dovedeşte interesat şi capabil să le calce pragul cu adevărat (relaţia cu propria fiică), ori ajunge să le refuze pentru un ultim fior al scenei (alege să lupte cu Ayatollah, într-o reeditare a unei întîlniri care cu ani în urmă umpluse Madison Square Garden-ul, în ciuda faptului că Pam îl roagă să nu urce în ring, pentru că nu ar fi vrut să-l piardă, sănătatea lui fiind destul de şubredă). Cînd urcă în ring cu Ayatollah, Randy hotărăşte că iluzia succesului şi a gloriei (fie ele de mîna a doua şi cu atît mai îngroşate aici cu cît e vorba despre wrestling, un act regizat!) sînt mai importante decît valorile pe care societatea i le poate oferi în schimb - o posibilă familie, o muncă onestă.

Dacă nu ar fi fost interpretat de Mickey Rourke, Randy nu cred că ar fi putut fi un personaj atît de simpatic, atît de apropiat, atît de uşor de înţeles. Wrestlingul şi cinematografia sînt tipuri de spectacol în care actorii se confruntă cu acelaşi set de probleme. Strălucire, şansă, ratare sînt termeni comuni. Iar Mickey Rourke i-a cunoscut în viaţa reală suficient de puternic încît suflul său să se plieze excelent pe povestea lui Randy şi să îi dea credibilitate.

Dacă v-aţi întrebat ce îi poate anima pe cei care plătesc bani serioşi pentru a urmări o serie de lupte regizate (sau pe cei care stau ore întregi la televizor pentru aşa ceva), aveţi un motiv în plus pentru a vedea The Wrestler. Aronofsky deconstruieşte mecanismele din spatele acestui tip de evoluţie scenică. Wrestlingul reduce întîlnirea sportivă la numitori mitici: Eroul se luptă cu Ticălosul. Întîlnirea cu o astfel de bătălie e imposibilă în arenele sportive reale. Eroul din sportul real e un construct care are în spate o temelie valorică solidă. El se impune de la sine şi e multiplu, spectatorul se ataşază de un sportiv sau de altul pe considerente subiective. Într-un meci de box sau de tenis oricare dintre adversari e un Erou. Exerciţiul mitic nu se desfăşoară pentru întreaga audienţă şi nici măcar pentru fiecare spectator în parte, pentru că şi adversarul impune respect prin valoarea sa. În wrestling, însă, diferenţa dintre Erou şi Ticălos e clară pentru toată lumea. Şi toată lumea ţine cu Eroul. Cînd Randy e pălmuit de adversarul său, toată lumea huiduie; cînd Randy pălmuieşte, toţi spectatorii ovaţionează. Ca în cinema, lupta din wrestling are nevoie de regie, pentru că reiterarea unui conflict mitic e realizată după canoane dramaturgice. E clar cine e Eroul, iar Ticălosul atentează la statura acestuia, încearcă să destabilizeze lumea. Spectatorul speră că Eroul lor va triumfa şi că va păstra ordinea în lume. Ceea ce se şi petrece, măcar pînă cînd generaţiile se schimbă şi odată cu ele apare nevoia unor noi eroi, mai în ton cu noua lume.

Stelele chiar mor. Iar pentru cei care nu mor odată cu steaua lor, apar probleme: glorie, ratare, amăgire, iluzii. Ca în Sunset Boulevard.