Tangouri cu contor de plată - Taxi Vinil

Hora iubirilor, piesa lui Arthur Schnitzler, îi serveşte Alinei Nelega drept model de referinţă pentru cel mai recent text al său - Taxi Vinil, montat la Teatrul Ariel din Tîrgu Mureş de regizoarea germană Luisa Brandsdörfer. Preluarea nu doar a formei, ci şi a temei, revizitează, la mai bine de un secol distanţă faţă de opera dramaturgului austriac, problema sexualităţii.

Se formează acelaşi cerc de zece personaje, care expulzează iubirea, închizînd în ei amoruri strîmbe, iar sintagma din titlu devine definitorie pentru raporturile dintre femei şi bărbaţi în societatea contemporană. Primul termen trimite la pseudo-relaţiile pasagere, superficiale, din timpul călătoriilor citadine cu plata pe oră, iar cel de-al doilea, la muzica deceniilor de aur ale pick-up-ului, la vremurile în care mai credeam în marile sentimente. Împreună, dau numele unui club (scenografia Alina Herescu), un spaţiu aproape pustiu, cu un bar anodin, cîteva scări înguste ce par doar să coboare şi o pistă de dans, tristă în lumina cenuşie a zilei. Aici se intersectează toţi cei legaţi, direct sau tangenţial, de destinul unei studente care se sinucide.

Dacă între autenticitatea imposibil de păstrat şi adecvarea inacceptabilă la realitatea din jur, ea (Mihaela Mihai) recurge la cea mai drastică soluţie, ceilalţi, în schimb, par să se conformeze la cerinţele unei existenţe în care nu contează decît succesul material, statutul social şi reuşita profesională. Au dezvoltat formule de supravieţuire care se sprijină pe cinism, infidelitate, arivism, prostituţie, falsitate, egocentrism.

Adaptarea presupune însă şi pierderi mai mult sau mai puţin controlabile. Năzuinţele se tulbură. Iubirea se transformă în sex cu rol tranzacţional, terapeutic, relaxant, contrafăcută în pasiunea pentru chipul unei fete dintr-o reclamă pentru bere de către taximetristul (Cătălin Mîndru) care exersează neconvingător optimismul, dar stăpîneşte bine compromisul cu propria conştiinţă, negociind limitele păcatului. Ori tratată sub aspect strict fiziologic de psihiatrul (Costin Gavază) care a uitat demult jurămîntul lui Hipocrate, iar acum se foloseşte de instrumentele profesiei ca să-şi subjuge pacientele. Sau privită ca monedă de schimb de către prostituata versată (Ionela Nedelea), ce cîntăreşte rapid oamenii şi situaţiile, urmărindu-şi atent scopurile. Dar şi ca instrument de şantaj al ziaristei fără scrupule (Elena Purea). Sau cuantificată în bunuri materiale de actriţa (Roxana Marian) egoistă şi autosuficientă, preocupată doar de înfăţişarea sa. Sau paleativ pentru supraveghetoarea-şefă (Monica Ristea-Horga), care recurge la adulter, încercînd astfel să nu-şi recunoască eşecul din căsnicie. Sau ca marcă a puterii, alături de alte abuzuri pe care procurorul-şef (Liviu Topuzu) se simte îndreptăţit să le facă prin poziţia sa. Sau redusă la o parte insignifiantă a unei boeme fără noimă de către fotograful (Mihai Crăciun) interesat doar de valoarea de piaţă a artei sale. Sau pur şi simplu ca semn al unei derive morale de neordonat pentru fratele studentei (Marius Tudorean), supus aceloraşi presiuni familiale ca şi ea. Tot atîtea ipostaze, cîte întîlniri între cinci bărbaţi şi cinci femei, legături care se fac şi se desfac, spre a se reface în alte combinaţii, la fel de lipsite de consistenţă.

În fapt, ceea ce îi aduce împreună, sumă goală de interese şi porniri, îi şi desparte. Dincolo de orice, fiecare este, mai ales, singur. Monoloagele fiecărui personaj relevă esenţa lor, urma de umanitate ce se stinge în ei. Adevărate poeme în versuri albe, parafrazînd uneori mai artişti ai secolului XX, precum Prévert sau Magritte, ca să sublinieze distanţa care ne desparte de idealurile acelor timpuri, acestea constituie momente de sinceritate. În viaţa reală, le consideră însă slăbiciuni şi acţionează diametral opus. Dar cînd toate acestea clocotesc în ei, dansează pasional tango (coregrafia Ricardo El Holandés) în perechi de circumstanţă totuşi, constituite pe criterii ce răspund nevoilor de moment, uneori instinctuale, cel mai adesea servind interese de parvenire socială.

Această construcţie, prin alternarea dintre un plan interior şi altul de suprafaţă, dă substanţă personajelor, iar actorilor, partituri ofertante. În jocul lor expresiv şi nuanţat, se amestecă în doze bine stăpînite, duritate şi dulceaţă, perversitate şi seninătate, seducţie şi violenţă, luciditate rece şi îngăduinţă speriată, impetuozitate şi prefecătorie, obrăznicie şi calcul. Astfel, Taxi Vinil radiografiază cu precizie corpul social dizarmonic al acestui nou început de secol.