Vicky (Rebecca Hall) şi Cristina (Scarlett Johansson) sînt două turiste americane care au o idilă de-o vară cu Barcelona, cu un pictor local (Javier Bardem) şi cu viaţa boemă.
Filmul lui Woody Allen e el însuşi ca o idilă de-o vară - plăcut şi evanescent. După ce se termină, e greu de spus ce-a însemnat. Ce înseamnă experienţa acelei veri în vieţile celor două eroine? Ce-ar trebui să însemne filmul pentru spectator? Dintre cele două, Vicky e cea care ţine morţiş ca lucrurile - o partidă de sex, o călătorie, o viaţă - să însemne ceva; ca multe alte personaje ale lui Allen (în frunte cu acela pe care obişnuia să-l joace el însuşi), ea suferă pentru că analizează prea mult, pentru că uşurătatea fiinţei i-e insuportabilă. Prietena ei, Cristina, e mai senzuală şi mai ameţită; e alcătuită mai mult din moliciuni decît din ascuţişuri şi e plină de năzuinţe artistice vagi. Ea intră într-o relaţie cu pictorul Juan Antonio, şi apoi într-un triunghi bisexual cu el şi cu temperamentala lui fostă soţie, Maria Elena (Penélope Cruz), în timp ce Vicky, care s-a culcat cu el prima, dar s-a retras pentru a-şi salva relaţia "de substanţă" cu logodnicul ei american (Chris Messina), stă pe margine şi jinduieşte. Pînă la urmă, Cristina însăşi se satură de idilă şi-i pune capăt fără prea multe explicaţii; Maria Elena o diagnostichează cu o maladie, iarăşi, frecventă la personajele lui Allen (începînd cu acela pe care obişnuia să-l joace el însuşi) - insatisfacţia cronică. Iar Vicky, care se grăbeşte să păşească pe locul lăsat liber de ea, se trezeşte urgent din visare după ce asistă la o ceartă cu focuri de armă între Juan Antonio şi Maria Elena. La sfîrşitul verii, amîndouă se întorc acasă.
Deci, încă o dată, ce-a însemnat experienţa lor spaniolă? Dacă a fost o educaţie sentimentală, în ce anume a constat? Cristina ar putea spune că a fost o fază esenţială în evoluţia ei, că i-a canalizat nevoia de autoexprimare într-un anumit sens (către fotografie), iar Vicky ar putea spune că perioada ei de rătăcire i-a întărit credinţa în sensul logodnei ei (devenită între timp căsnicie). Dar astea ar fi interpretările personajelor, născute din nevoia lor ca viaţa să aibă sens, or, există ceva, complet altceva, în filmul propriu-zis - în bruscheţea cu care aceste personaje se răzgîndesc la sfîrşit şi în lipsa de greutate a atmosferei generale (chiar şi pasionalitatea violentă a relaţiei dintre Juan Antonio şi Maria Elena pare inofensivă: cei doi au schimbat la viaţa lor atîtea focuri de armă şi lovituri de cuţit, încît seamănă cu un cuplu de desen animat) - un refuz elegant de a valida pînă la capăt vreo învăţătură, o negare politicoasă a însăşi ideii de sens al vieţii, o exultanţă discretă în însăşi insubstanţialitatea acesteia. Cu alte cuvinte, ce trăiesc eroinele (şi ce trăieşte publicul la acest film) nu e important, în ultimă instanţă, decît pentru că e trăit sub soarele mediteraneean, cu Javier Bardem şi cu Penélope Cruz; e important tocmai pentru că e "doar" o idilă. Viaţa oricum nu înseamnă nimic - spune Allen; maximumul care se poate spune despre ea este că, uneori - şi pe termen scurt -, insubstanţialitatea ei poate căpăta coloritul fermecător al idilei. Allen a mai spus lucrul ăsta de multe ori, dar rareori cu atîta graţie.
În Vicky Cristina Barcelona (unul dintre cele mai senine filme pe care le-a făcut vreodată), ca şi în filmul lui precedent, Cassandra's Dream (unul dintre cele mai negre), el pare să privească lucrurile de la mare înălţime. Nu sînt sigur că-mi pot explica de unde vine efectul ăsta; cu siguranţă nu din unghiurile de cameră, şi nici din comentariul din off la care apelează în noul film. În aceste două filme, futilitatea căutării unui sens al lucrurilor - întotdeauna o obsesie pentru el - a devenit o certitudine calmă, care, fără a mai fi, ca în trecut, proclamată prin intermediul personajelor sau demonstrată dramatic, impregnează totul - geometria plană a poveştii de crimă şi pedeapsă din Cassandra's Dream, ca şi evanescenţa de idilă de-o vară a lui Vicky... Mi se pare că amîndouă sînt filmele unui autor care a reuşit în sfîrşit să-şi transceandă vechile nevroze (colosale, după cum se ştie) şi să ajungă la un fel complet clar de a vedea lucrurile.
Dar e posibil să delirez: multă lume n-a văzut în Cassandra's Dream decît un thriller dezamăgitor de plat, iar Vicky... poate fi expediat ca un fleac ageabil, dacă nu ca o rescriere de mîna a treia după Henry James, cu Bardem şi Cruz puşi să întrupeze nişte fantezii banale despre pasionalitatea spaniolă. Dar fanteziile sînt jucate cu largheţe şi căldură, iar eu unul persist în a vedea claritate şi înţelepciune în însăşi decizia lui Allen că atît eroinele sale, cît şi publicul său au dreptul la ele. De ce nu? După cum îşi motivează Bardem propunerea erotică, "viaţa e scurtă, monotonă şi plină de suferinţe": o idilă spaniolă poate fi as good as it gets.