Senor Woody, adică. De un deceniu şi ceva, de când filmele pe care le zămisleşte anual, cu precizie de ceasornic, au început să se înscrie în categoria "hit and miss", fiecare reuşită e salutată, invariabil, cu aceeaşi sintagmă. "E cel mai bun Woody Allen de la... (Deconstructing Harry, dacă e vorba de o dramă; Bullets Over Broadway, dacă e comedie) încoace!", critica dixit. Mă rog, marile cariere nasc mari obiceiuri - numai carierele de piatră nasc astm, dar nimeni nu pare interesat de situaţie.
Interesat însă, de multe altele, este personajul jucat de Javier Bardem în VCB; interesate sunt şi turistele americance (Rebeca Hall şi Scarlett Johansson) - urmăriţi-le reacţia când spaniolul se prezintă şi le propune o cină, o plimbare şi o un threesome torid. Interesul nostru însă devine palpabil odată cu apariţia ex-ei lui Bardem, o Penelope Cruz flamboaiantă şi tuşantă, isterică şi splendidă, care, la ora la care citiţi chestia asta, îşi lustruieşte zâmbind Oscarul.
Până la urmă, Vicky Cristina Barcelona este acel gen de film aparte şi din ce în ce mai rar, care începe prin a te entuziasma (Vicky), care continuă prin a te încânta (Cristina) şi înflăcăra (Barcelona) şi care sfârşeşte prin a te întrista. În primul rând pentru cum se termină; în al doilea rând - pentru că se termină.