Cinema boem - Vicky Cristina Barcelona

Woody Allen slăbeşte arcul moral care lega faţă în faţă, precum o privire în oglindă, două dintre ultimele sale filme, care au venit şi pe ecranele noastre - Match Point şi Cassandra's Dream -, şi se destinde imaginînd cîteva personaje frumoase prinse într-o aventură erotică pe ritmuri alese de chitară spaniolă şi în peisaje scăldate de un soare mediteranean splendid. Replicile inteligente, ironia blîndă, atracţia sexuală în valuri, spuse prin trupul şi mintea unor actori care se potrivesc perfect şi între ei şi cu luminozitatea Barcelonei (sau a oraşului Oviedo), fac din filmul acesta un irezistibil shot de bună-dispoziţie şi gust.

Noul film al lui Allen se depărtează de structura micilor poveşti morale vizibilă în peliculele amintite mai sus. În structura respectivă lecţia devenea primordială, astfel că personajele şi cursul poveştii erau submise necesităţii de a ajunge într-un anume punct care să închidă istoria în conformitate cu tema sau ideea morală urmărită. Cu toate că e vorba de Allen, din cauza scopului urmărit, filmele respective pierdeau din ingenuitate şi naturaleţe. Aici cîştigă Vicky Cristina Barcelona. Allen revine la preocupările sale clasice: cuplul, frămîntările sale lăuntrice, nevroza, sexul. Şi ceea ce face istoria asta extrem de plăcută e că toate replicile filmului, toată verva de pe ecran, evenimentele, toate captivează prin firesc, prin spontaneitate. Lucrurile de aici sînt credibile fiindcă vin prin personaje alese dintr-un mediu predispus la astfel de reacţii. Aserţiunile şi psihanalizele pe care le fac personajele, interacţiunea lor, culpa şi zbaterea aferentă, tot 'bla-bla-ul' seducţiei, toate par normale cînd vin dinspre un pictor (Juan - Javier Bardem), o masterandă cu preocupări antropologice (Vicky - Rebecca Hall), o actriţă în creştere, în căutare de sine (Cristina - Scarlett Johansson), sau dinspre o pictoriţă considerată genială, dar puţin dezorientată psihic (Maria Elena - Penelope Cruz).

Naratorul funcţionează de minune în povestire, e factorul care-i dă cursivitate şi care ţine spectatorul la o oarecare distanţă de personaje, de etapele prin care acestea se definesc, cresc. Distanţa respectivă nu montează o barieră între cei de pe ecran şi cei din sală, dimpotrivă, îi apropie, aşa cum observaţiile deştepte spuse pe tonul potrivit între prieteni, chiar dacă scutură puţin, întăresc ataşamentul reciproc. Naratorul introduce personajele în secvenţă şi se ocupă de trecerile care, dacă ar fi fost văzute pe ecran (diverse discuţii de rodaj între personaje), ar fi putut fi redundante. Personajele se cunosc şi, prin conversaţii, încearcă să îşi pună lumile în comun, în acord. Aici intervine naratorul şi scurtcircuitează traseul. După ce s-au derulat cîteva mostre din acest gen de discuţii, naratorul poate interveni lejer în poveste; dacă el anunţă ideea dezbătută, noi, spectatorii, putem intui imediat tot dialogul. Vocea sa, critică, blînd-ironică, lucrează la farmecul total al peliculei.

Dincolo de personaje se deschid Barcelona şi Oviedo. Peisajele catalane şi cele asturiene îi fac munca lui Allen mult mai uşoară. Ca spectator nu ai cum să nu îţi doreşti să fii acolo, eventual cu Vicky sau Cristina / ori cu Juan. În Barcelona, printre clădirile concepute de Gaudí, apoi la malul mării sau lîngă şi în Santa Maria del Naranco, palatul familiei regale din Asturias, construit în secolul IX şi devenit catedrală în secolul XIII, ademenirea spectatorului e un joc facil pentru Allen. Şi muzica e aleasă pe sprînceană: Paco de Lucia şi Juan Serrano, compoziţiile trio-ului Stephane Wrembel, arii din Albeniz interpretate de Emilio de Benito şi Juan Quesada.

Nu-l rataţi!