Gran Torino este un concert despre muzica frumoasă a motoarelor vechi. Şi, dacă vă place cum mârâie printre dinţi Clint Eastwood, şi, dacă vă place ideea unui Grand Torino din 1972, şi, în fine, dacă vreţi să vedeţi cum priveşte "starul de cinema preferat al întregii lumi" spre rolurile sale din tinereţe, presupunând că vă e cunoscută figura lui rece şi înălţătoare, va invit la cinema.
În rolul lui Walt Kowalski, un veteran văduv, mecanic ataşat mai mult de uneltele din garaj decât de copiii lui şi rasist neconvins, dar care nu mai are nimic de împărţit cu lumea, Eastwood este desăvârşit. Şi nu numai pentru că îi vine mănuşă un personaj prin care frizează (cu plăcere, se vede) teme care i-au marcat cariera (răzbunare, violenţă, iertare, rasism), dar pentru că instinctul lui extraordinar îi spune să se pună în ghilimele cu zâmbetul pe buze. Kowalski, bolnav incurabil şi incomodat de toată lumea (de preotul comunităţii, de fiii lui superficiali, de vecinii asiatici) - drept pentru care înjură, scuipă şi mormăie morocănos, dar cu umor - scoate puşca în tradiţia personajelor eastwoodiene, de câte ori are ocazia să facă dreptate în propria curte şi în cartier. Din vecinul tăios cu puştiul asiatic care a încercat să-i fure Gran Torino-ul, devine un model care dă lecţii despre cum să te porţi şi să vorbeşti ca un bărbat. Adică un curs de actorie despre ce făcea Eastwood odinioară.
Şi e cu atât mai emoţionant cu cât niciodată nu a jucat mai conştient de sine - asta înseamnă un adio spus într-un mare fel, pentru că s-ar spune că, odată cu Walt Kowalski, Clint Eastwood şi-a semnat retragerea din actorie. Cum ar spune chiar personajul despre care vorbim, a hell of an actor!