Între premiile Oscar decernate în februarie 2009 şi Festivalul de la Cannes din luna mai 2009 - un veritabil fenomen cinematografic ne joacă, pe teren francez, o festă cu tîlc... Este vorba de ultimul film al lui Clint Eastwood, Gran Torino, ieşit pe ecrane, ca un făcut, în plină frenezie mediatică a decernării statuetei hollywoodiene 2009, fără a candida pentru obţinerea ei. Ieşit "gata glorios" din găoace, acest film testamentar s-a impus, în Franţa cel puţin, fulgerător. Mine de rien, în cele trei luni de cînd rulează pe marile ecrane, pelicula ocupă săptămînal, locul I în topul criticii din Pariscope (referinţă în domeniu!) cu menţiunea superlativă trei stele, acordată de 9 din cei 11 critici. O performanţă rară, fiindcă în general filmele cotate atît de bine nu rezistă pe o asemenea poziţie mai mult de două-trei săptămîni.
Semnificativ e însă faptul că ultima creaţie a lui Eastwood se plasează la fel de bine în topul box office al primelor 20 de filme din ultimele 12 luni, unde ocupă constant locul II (cu peste 1 milion de bilete vîndute), neîntrecut decît de succesul comercial Madagascar 2. Tocmai această dublă izbîndă contrastează sugestiv cu faptul că Gran Torino nu a participat la Festivalul de la Cannes (unde intră în competiţie filme care au rulat doar în ţara de origine). Un contratimp interesant - indiferent că e întîmplător sau, cine ştie, voit - care face ca filmul "să planeze" cumva deasupra vînzolelii mediatice a paieţelor, atingîndu-şi publicul fără medierea festivităţilor. Direct. Prin el însuşi. Cu prestanţa rezervată veritabilei maturităţi creatoare, care-şi permite luxul de a naviga singură.
Ce anume face însă din Gran Torino un mare film? Tot ceea ce, oricînd, defineşte creaţia de valoare: aliajul impecabil între conţinut şi expresie, legătura organică între o viziune perfect coerentă şi forma artistică pe care o ia, fără a da vreo clipă senzaţia de artificiu, lipitură, gratuitate sau ostentaţie. Şi, tot ca la carte, capacitatea unei poveşti de a deveni, implicit, parabolă. De a ridica particularul la universal. În cazul dat, aparent banala poveste a unei vecinătăţi dintr-o suburbie americană de middle class, între un veteran de război şi o familie de imigranţi chinezi, declanşează mai multe filoane paralele de acţiune şi reflecţie: psihologic, social, multicultural, moral, spiritual - împletite într-un scenariu care ne duce, cu sufletul la gură, crescendo, evitînd prin economia de mijloace orice clişeu, către un deznodămînt statuar. Vecinătatea duşmănoasă de la început se transformă treptat în apropiere, apoi, firesc, în prietenie, pînă la a deveni identificare paternă între bătrînul (...anti-erou) şi cei doi descendenţi (candizi) ai clanului chinez. Implicare dusă pînă la sacrificiu - climaxul din perspectiva căruia Gran Torino devine o parabolă a jertfei ce neutralizează simultan crima, răzbunarea şi sinuciderea. Transformînd moartea în renaştere.
Prin ultimul său film care - absent fiind de la apelul anual al Festivalul de la Cannes - transcende simbolic agitaţia de pe Coasta de Azur, octogenarul Clint Eastwood ilustrează traseul binecuvîntat al artiştilor care îmbătrînesc îmbunătăţindu-se; decantînd şi iar decantînd, pînă la atingerea clarităţii universale (dar irepetabile) a capodoperei.