Într-un oraş nenumit, oamenii încep să orbească din senin. Pare să fie vorba despre ceva contagios: printre primele victime înregistrate se numără un conducător auto care se întorcea de la serviciu, cetăţeanul care l-a condus acasă, oftalmologul care l-a consultat, ceilalţi pacienţi aflaţi la momentul acela în cabinetul oftalmologului. În foarte scurt timp, toţi aceştia - plus soţia oftalmologului, care încă mai vede, dar s-a declarat oarbă pentru a rămîne lîngă el - sînt carantinaţi într-un fost spital de nebuni. La puţin timp după aceea, toate saloanele spitalului sînt pline de orbi. Mîncarea e încă de la început insuficientă. Soldaţii care o aduc - şi care păzesc spitalul - au ordin să tragă în orice orb care s-ar apropia prea mult. Întrebarea e cît pot să reziste aşa-numitele "valori umane" în condiţiile astea. Cît poate dura pînă la dispariţia totală a preocupării pentru estetic, a deprinderilor igienice, a ruşinii? De ce n-ai fura din mîncarea altuia, din moment ce nu poţi fi văzut şi nici tu nu vezi de la cine furi? Chiar dacă te prind asupra faptului, nu-i acelaşi lucru atunci cînd nu pot vedea cum arăţi şi nici tu nu trebuie să te uiţi în ochii lor. Această investigaţie imaginativă asupra punctelor de fisură ale civilizaţiei se vrea riguroasă şi mai presus de compromisuri. Nu se poate vorbi de vreo "hollywoodizare" a romanului-sursă - Eseu despre orbire al lui José Saramago; loialitatea regizorului brazilian Fernando Meirelles faţă de viziunea romancierului portughez e demnă de respect. Şi totuşi, povestea e mult mai puţin puternică pe ecran. De ce?
Personajele. În roman, ele reprezintă diferite atitudini umane în faţa nenorocirii şi, în afara acestor atitudini, nu prea au alte trăsături care să le individualizeze. Faptul că, în pofida unidimensionalităţii generale, romanul nu pare populat de siluete de carton pe care scrie "Forţă morală" sau "Slăbiciune", ci de un omenet incontrolabil de viu, se datorează frazelor lungi şi suple ale lui Saramago, în interiorul cărora naraţiunea se poate transforma oricînd în dialog, care se poate transforma pe nesimţite în monologul interior al unui personaj, care se poate transforma din nou într-o voce narativă (aparţinîndu-i sau nu lui Saramago însuşi), care poate preda ştafeta unei alte voci narative (părînd să aparţină unei colectivităţi), care la rîndul ei îi poate preda ştafeta unui orb anonim. Scoase din extraordinara aglomeraţie umană a frazelor lui Saramago şi puse să-şi dea replica pe un ecran, personajele sînt însă prea subţiri. Unidimensionalitatea lor dă un aer mai degrabă teoretic decît dramatic - un aer artificial - certurilor care izbucnesc între ele de cum ajung la spital: nu se ciocnesc nişte identităţi, ci nişte tipuri de reacţii umane la catastrofă. În plus, Meirelles nu poate urmări etapele degradării lor la fel de riguros cum o face Saramago; e obligat să le mai ardă şi să le mai condenseze - de exemplu arătîndu-ne, într-un montaj de supraimpresiuni, cum culoarele spitalului devin tot mai împuţite, iar pacienţii tot mai puţin umani în aspect. O face ca să cîştige timp, dar graba lui sugerează nişte concluzii prestabilite despre cît de fragilă e civilizaţia, pe cînd Saramago îşi încordează toată imaginaţia pentru a explora această fragilitate. În carte există o mie de detalii, o mie de mini-bătălii - în fiecare moment, un principiu cade, altul rezistă -, şi toate astea creează fricţiune, acel ţesut viu fără de care o ficţiune speculativă e prea speculativă, e comod-speculativă. În film, ţesutul e mult mai subţire.
Chiar şi aşa, oroarea escaladantă îşi păstrează o anumită forţă. Ea îşi atinge apogeul atunci cînd ocupanţii unuia dintre saloane pun stăpînire pe mîncarea tuturor şi cer să fie plătiţi în femei; lungul drum al celor şapte voluntare - în şir indian, ţinîndu-se de mînă - spre bîrlogul bestiilor e cea mai bîntuitoare dintre viziunile lui Saramago şi, încă o dată, Meirelles nu poate fi acuzat că nu face totul pentru a o transmite. Dar ceva nu e în regulă. Grupul de voluntare e condus de soţia oftalmologului, care continuă să vadă, deşi preferă să-şi ascundă avantajul. De ce? Ca să nu devină infirmiera tuturor. OK, dar de ce continuă să şi-l ascundă chiar şi acum, cînd ar putea să şi-l folosească pentru a li se opune violatorilor? Chiar atît de rău s-o fi paralizat oroarea? Nu, căci în rest îşi păstrează sîngele rece. Chiar atît de mult să ţină la principiul nonviolenţei? Poate, dar e mai greu de acceptat pe ecran, din partea unei femei în carne şi oase, decît pe hîrtie, din partea unei figuri mai curînd alegorice reprezentînd Civilizaţia. O viziune literară nu poate fi transferată întotdeauna pe film aşa cum e. Ar fi fost mai bine dacă, în loc de a sluji cu atîta umilinţă viziunea lui Saramago, Meirelles ar fi folosit-o doar ca sursă de inspiraţie pentru o viziune proprie.