Distopiile sunt utopii răsturnate care îl pun pe om faţă în faţă cu situaţii limită. În Blindness / Alb orbitor, o epidemie inexplicabilă face ca toată lumea, treptat, să orbească. Toată lumea, cu excepţia personajului interpretat de Julianne Moore, nevastă de doctor şi o excepţie de la regula pe care o confirmă - oamenii sunt în cea mai mare parte a timpului orbi unii cu ceilalţi şi cu ei înşişi.
Ca şi în romanul lui José Saramago, a cărui adaptare este, în filmul lui Fernando Mirelles se povesteşte de o "orbire albă", o lumină prea puternică îi face incapabili să distingă realitatea şi să funcţioneze în ea. Şi de aici, bineînţeles, haosul. Orbii sunt izolaţi şi părăsiţi într-o clădire dezafectată, cei puternici îi subjugă pe cei slabi, iar realitatea adevărată devine cea în care omul e lup pentru om. Cu alte cuvinte, este exact genul de chestie pe care vrei s-o citeşti, nu să o priveşti jucată de nişte actori de altfel buni, dar care aici nu-şi găsesc locul şi se poartă ca şi cum ar juca într-un thriller psihologic despre viruşi scăpaţi din laborator. Iar aparenta sofisticare stilistică a lui Mirelles miroase de la o poştă a autosuficienţă de tipul: "chiar vreţi să vedeţi cum arată un film-alegorie?"
Blindness nici nu te pune pe gânduri, nici nu-ţi produce adrenalină - e ca o esenţă diluată în două ore. În schimb îţi provoacă o reacţie asemănătoare cu a unui personaj mult mai real care a cucerit Interentul românesc cu un reportaj viral unde a concluzionat genial: "E frumos, dar nu prea."