O nouă pastilă minimalistă reuşită, comparabilă cu Lampa cu căciulă, Joi, sau ceea ce-ar fi trebuit să fie Megatron, dacă ar fi reuşit. Povestea se inspiră dintr-un fapt real, paradoxal şi simptomatic: un tată care n-a primit viza pentru S.U.A., ca să participe la nunta fiului său (cu fata pe care a cunoscut-o pe net), e "prezent" la ceremonie prin webcam, în compania a doi prieteni ai tînărului. Admirator al lui Cristi Puiu, Tudor Jurgiu (coincidenţă de nume fatidică - în sens bun, căci i-a făcut pe cei doi Tudori să se cunoască şi să realizeze împreună acest film) se relevă un onorabil continuator al minimalismului, dezvoltând creator viziunea şi stilul filmului românesc post-2002. Starea de singurătate, de schismă sufletească ireductibilă, jalnic cârpită cu pleiada de convenţionalisme comportamentale aplicate peste ritualul netului şi al webcamului, răzbate cu acuitate şi profunzime. Cadrele lungi, cu mişcări de cameră aiuristic-studiate, stil "M.D.L.", contribuie la acumularea tensiunii şi a unei covârşitoare depresii - evident, şi cu aportul substanţial al lui Adrian Titieni, capabil ca de obicei să sugereze un univers interior din cîteva gesturi. În pofida finalului de tip "fără final", care din păcate reproduce stereotip formula, fără a o îmbogăţi prin nimic şi, ca atare, percutând în gol, filmul lui Tudor Jurgiu se impune ca promisiunea fermă a unui regizor de mare talent. (Un detaliu anecdotic semnificativ: este altul dintre acele filme "independente" realizate de un student U.N.A.T.C. terorizat că, dacă-şi dezvoltă proiectul în şcoală, sub oblăduirea vajnicilor "profesori" de-acolo, se va alege praful.)
Palmele, George Chiper, România, 2008.
Revăzut după CineMAiubit, one-woman-show-ul lui Chiper, construit cu subtilitate şi empatie în jurul confesiunii unei femei care este "singura supravieţuitoare şi responsabilă a accientului rutier" în care i-au murit soţul şi fiica, demonstrează din nou cum se poate face CINEMA cu o actriţă mare (Coca Bloos), un apartament mobilat auster, o cameră de filmat sensibilă, un sound-design laconic-elaborat, şi cîteva replici pline de subtexte.
12 note mai jos, Andreas Koefoed, Danemarca, 2008.
O dramă profesională şi o criză de identitate la treisprezece ani...? Posibil - şi sfâşietor. Jorgis a fost, toată copilăria, "vocea de aur" din corul de băieţi al Capelei Regale din Copenhaga... S-a identificat cu această menire şi cu muzica. Dar... l-a ajuns din urmă pubertatea, cu inevitabila intrare a vocii în schimbare! În pragul preadolescenţei, băiatul e nevoit să se redefinească pe el însuşi!
În mod surprinzător, deşi eminamente documentar, filmul lui Koefoed e tratat după toate canoanele filmului de ficţiune - ca scenariu, mizanscenă, decupaj şi montaj. Riguros şi vibrant, şochează în primul rînd prin sinceritatea protagonistului, sublimată în paradoxalul său râs nervos din cele mai dramatice momente.
Minciuni, Jonas Odell, Suedia, 2008
Straniu, inteligent şi captivant triptic de animaţie. Trei povestiri bizare, constând fiecare din cîte un monolog mitoman, însoţite de o frenezie grafică mereu insolită, de fiecare dată în altă cheie - dar folosind, ca element central, prelucrarea digitală a unor imagini iniţial reale. Un caleidoscop halucinant, fără nici un moment de plictiseală.
Marea, Jons Jonsson, Germania-Suedia, 2008
Drama despărţirii de viaţă a unui bătrân cardiac, în condiţiile unei ultime reuniuni excentrice cu familiile prietene, pe malul mării. Vibrant, sensibil, cu o undă predominantă de ironie tragică şi tăceri încărcate - dar totodată staţionar şi prea criptic pentru un mesaj atît de simplu.
Iubire pierdută, Leonard Lai Yok, Wai, Singapore, 2008
Ultima încercare a unui tînăr singaporez de a-şi recâştiga fosta iubită din Taiwan. Lungi plimbări frământate pe străzile din Taipei, nereuşind, din păcate, să construiască acumularea de frustrare şi deznădejde din centrul dramei. Accente trist-comice, ca în insistenta urmărire a unui llama Buddhist, în speranţa că-i vă oferi un răspuns. Din fericire, o dată cu SMS-ul trimis fetei (ingenioasă soluţie cinematografică, prin supraimpresionarea mesajului în timp ce e scris), lucrurile se mai adună oarecum - iar secvenţă finală, brutal-delicată, cu masturbarea în pat, alături de proiecţia imaginară a iubitei pierdute care-i îngână un cîntec de leagăn, e o mostră validă de încheiere reuşită, în cheie ironic-amară.
29 februarie, Stefano Pari, Italia, 2008
"Film de stare", static şi excesiv de "stilat", despre un tînăr muncitor care-şi găseşte defularea la sfîrşitul zilei de muncă, mizerii politiceşti şi programe de televiziune tembelizante, cântând la chitară. Frumoasă, dar şi banală meditaţie asupra şansei ca muzica să ascundă cheia mântuirii personale.
Între câini şi lupi, Jean-Gabriel Peroit, Franţa, 2008
Inadmisibil de lung periplu pe urmele unui tînăr rătăcit în jungla urbană, unde lucrează ca livrator de pizza la domiciliu, în timp ce aspiră la un job mai acătării. Culmea - segmentul final, cînd în fine filmul devine coerent, inteligibil, dramatic şi bine lucrat, e lipsit complet de susţinere logică în raport cu tărăgănatul setup de până atunci. E adevărat ca toţi suntem "câini" şi în fiecare dintre noi se poate ascunde un "lup" adormit - dar de-aici până la a-i face felul cuiva că n-a vrut să te angajeze, lung e drumul - iar filmul, şi mai lung...
7 mai, 2009,
Timişoara, România
Descărcaţi programul festivalului aici.