Oamenii vor avea nevoie mereu de poveşti. Şi nu de poveşti care au loc "odată ca niciodată", într-un "tărâm foarte depărtat", ci de poveşti prezente, cât mai detaliate, cât mai plauzibile. Poveşti prezentate de crainici pe care să-i recunoaştem, trăite în pieţe pe care noi înşine le traversăm.
Atunci, de ce nu stă în picioare reţeta lui Dan Brown (ecranizată în dublu exemplar de Ron Howard)? Are toate elementele. Ba mai mult, în multe părţi ale lumii Da Vinci Code şi-a depăşit statutul de ficţiune şi a fost luat prea în serios. Poate fi văzută ambiguitatea în care au lăsat realizatorii "raportul" dintre fapt şi ficţiune ca un abuz moral? Nu, ţinând cont că aceste controverse le-au asigurat notorietatea. Iar acum, tandemul Brown - Howard revine cu un nou "blockbuster" în poleială.
Ce-i drept, mai supărător la Da Vinci Code decât la Angels & Demons, una din principalele probleme ale formulei este că nu e sinceră cu ea însăşi. Amestecă deranjant trucuri din filmele de acţiune cu un plot care se vrea intelectual, oprindu-se cu ambele la jumătate. În primul rând lipseşte ironia, care ar fi format puntea între cele două tonalităţi filmice. Viaţa ne învaţă: cu cât un conflict e mai complex, cu atât ramificaţiile lui sunt mai absurde şi mai neaşteptate. Pe când, în ambele cazuri, profesorul Robert Langdon urmează un traseu cast, ca de ceasornic, peste care apasă un nor greu de false twist-uri. În ambele filme există personajul "impostorului", construit după tipar, lipsit de contradicţii. Chiar şi în zilele noastre, spectatorul se încordează în scaun la monologul lui Harry Lime din Touch of Evil, sau când Căpitanul Louis dă telefon pe aerodromul din Casablanca. În schimb, când camerele îl surprind pe Camerlengo (Ewan McGregor), sentimentul e că mama ţi-a pus sanvişuri cu salam în loc de şuncă.
Nici Tom Hanks nu poartă o povară mai uşoară. Eroul seriei, profesorul Robert Langdon, e un Indiana Jones al săracului. E complet lipsit de şarm (farmecul de "unchi" al lui Tom Hanks e exploatat mult mai bine în Charlie Wilson's War), e lipsit de contradicţiile vărului său cu pălărie (Indy era în acelaşi timp virilitate dar şi copilărie), iar în Da Vinci Code mai afişează şi o coafură foarte ciudată, fără niciun motiv. În schimb, are prostul obicei de a le recita colegilor pasaje întregi de pe Wikipedia, care-n final n-au nicio legătură cu indiciul pe care-l căuta - de ex: "În 1660 cele doua Sicilii au invadat Statul Papal şi au măcelărit (...) statuia arată încolo. S-o urmăm". Iar Tom Hanks, laureat a două premii Oscar consecutive şi membru al patrimoniului cultural omenesc, nu face niciun efort să ascundă ce gândeşte de fapt: "Îmi retrag cuvintele despre A League of Their Own (1992)."
Cu toate acestea, consider că s-a ivit rara ocazie în care "sechela" e mai bună decât primul film. Angels & Demons atinge performanţa prin faptul că s-a domolit puternic de la Da Vinci Code. În primul rând, toată acţiunea se învârteşte în jurul Vaticanului - o unitate spaţială care mai atenuează senzaţia de joc pe computer. Apoi, intervine o foarte binevenită selecţie care opreşte dezastrul dramaturgic din primul film. În Da Vinci Code au turnat tot ce-au găsit prin casă: Da Vinci, Alexander Pope, albinoşi, Londra, Paris, Louvre, Maria Magdalena, mesaje încifrate, ca să deraieze complet în final, când aflăm că partenera de tevatură a lui Hanks e chiar urmaşa directă a lui Iisus. Dezvăluirea e tratată banal, într-un omagiu adus de Ron Howard lui Scooby Doo.
Nu şi în Angels & Demons, unde ştim de la început cine-s "îngerii", ştim cine-s "demonii", şi ca în final vom învăţa că de fapt binele şi răul nu pot fi clar definite. Tema înţelegerii între tehnologie (progres, evoluţie, viaţă, cunoaştere) şi credinţă (bătrânei simpatici cu tichie) este întâlnită pe tot parcursul filmului. Profesorul Langdon, el însuşi un ateu convins, priveşte cu duioşie spre Cardinalul Strauss, o specie pe cale de dispariţie, iar mesajul este clar: "Chiar dacă nu eşti în stare să înoţi, să studiezi şi să te înconjori de femei frumoase despre care se doreşte să se creadă că-şi dau doctoratul în fizica antimateriei, tot poţi fi un tip simpatic".