Acuma, n-o să reiau tot ce-am spus apropo de Da Vinci Code (textul şi pelicula), dar rămâne oricum valabil. Noua povestioară a lui Dănuţ cel Maro e şi mai tâmpită, dar filmuleaţa lui Ron Howard, culmea, palpită o idee mai zglobiu - măcar în sensul că-i splendid filmată, spectaculos şi spectacular, panoramic şi travelling, multicolor şi tehnicolor (a candy pentru Salvatore Totino, A.S.C.) şi are niţeluş mai mult zvâc (aici, bubonu' revenindu-i însuşi Ronului, care în sfârşit, după fix patruzeci de ani de regie, se pare c-a învăţat care-i treaba cu naraţiunea sprinţară; până mai an, tot ce trebuia să aibă nerv (adică, eventual, Splash, Cocoon, Apollo 13, The Da Vinci Code), o lălăia, dar îi reuşeau filmele mai liniştite şi mai de conţinut (A Beautiful Mind, Cinderella Man, Frost/Nixon).
În sfârşit, la cincizeci şi cinci de ani, omul a reuşit să compună un thriller mai aşa, mai tgdn-tgdn, care să nu plictisească la fel de mult ca obositu-i predecesor, ba chiar să placă - aspect cu atât mai meritoriu, dacă ţinem seama de imbecilitatea abisală a plotului, orânduit ca să ne grăiască un adevăr adânc şi emportant, la care pân-acum nu s-a mai gândit nime-nime/linişte-şi-ntunecime: că între religie şi ştiinţă nu e nicio opoziţie, că ele e surori şi se pupă de numa'. (Dacă chestia asta nu se spune de cel puţin zece ori, între fade in şi fade out, înseamnă sau c-am uitat să număr pe degetele de la ambele mâini, sau că nu le-am observat pe toate - ceea ce se poate, c-am mai şi dormit.)
Deci, să vezi şi să nu crezi: la C.E.R.N., Geneva, unde-i grăbitoru' de prafticule, se produc guguloaie de antimaterie. Da' aşa, mai acătării, ca să fie şi ele bune de-o bubuială sănătoasă, ceva, la o treabă. (Ţineţi minte isteria din juru-le, în sensul că vine gaura neagră şi ne papă pe toţi, sau cine se crede ei, să să puie cu Domnul Dumnezeu - da? Bun.) Un cretin cu microbuz (da' Iluminat - cretinul, nu Volkswagen-ul) mangleşte o năzbâtie d-aia, şi o ascunde undeva la Vatican, taman când delibera conclavul pentru un nou papă şi toată floarea cea vestită a enoriaşilor erau adunată (sau... era adunaţi?) în Piazza San Pietro, cu ochii pe horn. Ideea fiind că la miezu' nopţii, bâzdâcu' de antimaterie să facă plici şi tot ce mişcă-n piaţa asta râul-ramul să se dezintegreze puţin, ca pedeapsă c-acu' neşte seculi l-au prăjit pe Giordano şi l-au brainwashed pe Galileo şi-n genere au mătrăşit puzderie de academicieni-doctori-ingineri, în numele lui "Crede şi nu cerceta!". Ca să fie ţircusu-n toi, oligofrenul Iluminat mai răpeşte şi pe cei mai tari patru cardinali, candidaţi foarte principali la Sfântul Scaun, ca să-i criminalizeze sadico-simbolic în numele celor patru elemente ale lui Leucip şi Democrit, în tot atâtea bazilici din Roma. Cu asta, praful se va alege de Biserica Catolică, şi-o să ne ia dracu' pe toţi.
Asta ar fi, zice-se, miza.
(De fapt, nu-i aşa. Că are-un twist în coadă.)
Vaticanezii (sau le-o fi zicând vaticanieni? Nu-ş') însă nu şed pe coadă (aia cu twistu'), ci-l convoacă pe Robert Langdon, ăl de-i făcuse de băcănie când cu Sfântul Graal şi Doamna Christos, să dea de capăt tărăşeniei. Aşa că, gata - putem să mergem liniştiţi acasă, că se va întâmpla ce ştiam deja: în răstimp de patru ore, strâns cu uşa de fudulii că vine prăpădu' de pe lume, bietul Tom Hanks va face ţup-ţup prin toată Cetatea Eternă, urmărind mereu la marele fix fel de fel de statui de îngeri care arată cu degetul (lucru deloc frumos!) ba la nord, ba prin nord-vest, din cod în cod şi din soluţie parţială în soluţie finală. Ca şi cum tot acest joc de-a uliii şi porumbeii n-ar fi fost şi-aşa destul de ridicol şi complectamente neveridic, Ron Howard i-a mai trântit şi sumedenie de accente adânc-patetice, ca să ne fie clar că-i pe bune. Fiecare dezlegare de rebus e împopoţonată cu prim-planuri care fac ta-daa!, şi toate motorcadele printre Cele Şapte Coline sunt acompaniate cu coruri grandioase, doldora de soprane şi altiste.
La fel ca data trecută, Tom Hanks confirmă cât de mizerabil e-n stare să joace când personajul e decupat din carton, după un contur umplut cu carioca. Desigur, ţinem minte că data trecută nici Audrey Tautou, cât e fermecătoare, talentată şi cu bun-simţ, nu făcea mare scofală, că n-avea de unde, săraca. Totuşi, pe lângă ea, inevitabila duduie care-l acompaniază prin periplu-i de-acum, Ayelet Zurer (Munchen, Vantage Point, Adam Ressurected), face faţă cam ca un pechinez pe lângă un dalmaţian.
Concluzia e inevitabilă şi inescapabilă: toată Roma, încă de la Romulus şi Remus, a fost construită de-aşa manieră, toate străzile i-au fost astfel rânduite, după punctele cardinale, episcopale şi mitropolite, şi toţi arhitecţii, sculptorii, pictorii şi iniţiaţii au conlucrat în aşa fel, încât pe prispa Mileniului trei dom' profesor Langdon de la Harvard să descifreze-ntr-o dup-amiază conspiraţia lu' Peşte. Ba mai mult - şi conspiratoru' aceluiaşi Guvide prăjit a avut grijă să-şi ticluiască mişelia anume ca pe-un rebus dedicat cu autograf şi fundiţă tot lui Tom Hanks. Care conspirator, pe deasupra, e unul dintre cele mai tembele eşantioane de antagonist din istoria dramaturgiei de film. N-are personalitate, n-are resurse, n-are minte - n-are nimic. Doar un furgon şi-un drive tălâmb să se facă de râs.
Acuma, şase - vine un fel de spoiler.
Spre sfârşit, totul se rezolvă cum nu se putea mai liniar şi mai previzibil. Stai şi te uiţi, şi-ţi zici: "Hai, mă, dă-o-n uretra mea de treabă!" Şi te-ntrebi: ce poate fi mai rău decât un final fâsâit? Răspuns: un final cu twist la fel de fâsâit.
Căci - da: taman când să curgă jenericu' de-ncheiere, hop şi twistul. Care-ar fi trebuit el să zicem "Wow!" Şi nu zicem "Wow" - fiindcă, dincolo de surpriza momentală (dar nu şi monumentală), constatăm că dete jos ştacheta cu vreo doi metri şi ceva. Dacă până-nainte credeam că scroafa-de-căţea e societatea secretă a Iluminaţilor (şi nu credeam una ca asta, nici să ne pici - deşi aşa ar fi trebuit!) acum ne pomenim că nici vorbă - un personaj bun şi făt şi frumos şi angelic de fapt el era tartoru' cel rău şi demonic şi negru-n-ceru-gurii, care inventase totul ca diversiune, praf în ochi, hering roşu, cai verzi pe pereţi, vânătoare de gâşte sălbatice şi alte locuţiuni, ca să pozeze el în marele salvator şi să-l aleagă ăia Papă, deşi n-avea nici vârsta, nici calificarea, nici C.V.-ul, nici dosar de cadre bun. Da' când să-l aleagă, vine Tom Hanks şi-l dă-n gât, aşa că nu-i mai rămâne decât să se autosinucidă singur pe el însuşi prin ardere pe rug (ceea ce şi face - la propriu). Dacă-n ultimele şapte optimi ale filmului am stat şi-am râs, acum nu ne mai rămâne decât să ne crucim - reconstituind pe nas-gât-urechi configuraţia celor patru biserici din Roma unde-i mătrăşeşte pe cardinalii ăia abductaţi.
La nivel metacinematografic, atitudinea scorţoasă a Vaticanului pute de la o poştă a stunt publicitar. Pelicula n-are nimic anticreştin, anticatolic şi antibisericesc - ba chiar din contră; nici măcar nivelul de falsă interpretabilitate al Da Vinci Code-ului nu-l atinge. Nu m-aş mira defel să aflu că Ron Howard şi ceilalţi producători le-au vărsat oarece avans baban, dacă nu chiar şi tantieme, sub consemnul: "Băi, ia atenţiune! Noi o să cerem să filmăm la voi, da' voi să nu vă-nvoiţi, neam - ca să creadă fraierii c-arătăm prin film te miri ce grozăvii şi să dea banii pe bilet!"
15-16 mai, 2009,
Bucureşti, România