Ziarul de duminică / iunie 2009
Angels & Demons
Dacă şi-a pus în cap lumea creştină prin Da Vinci Code, în care - sub aparenţa tramei poliţiste - avansa o ipoteză bazată nu pe vreun studiu serios, ci pe tupeul formidabil de-a broda fantasmagorii stupide şi căutat şocante, Dan Brown se dovedeşte ceva mai potolit în acest Angels & Demons, din care regizorul Ron Howard (recidivist în ce priveşte ecranizările după Brown) şi producătorii Brian Grazer & Comp. ştiau bine că pot ieşi bani serioşi, în ciuda ruşinii artistice care a fost Da Vinci Code.

Miza primei cărţi cu Robert Langdon drept erou (pentru că Angels & Demons a fost scrisă prima, se pare, deşi n-are chiar nici o importanţă pentru istoria literară) e adusă oarecum la zi, dacă avem în vedere că declanşatorul cursei nebuneşti primprejurul Vaticanului asediat din interior este nici mai mult nici mai puţin decât acceleratorul de particule de la CERN, Large Hadron Collider, care nu demult a făcut atâta vâlvă în lume. În planul ficţiunii, acesta se dovedeşte un perfect furnizor de suspans timp de 135 de minute, cât ţine goana protagoniştilor după hoţii care au furat antimaterie din celebrul laborator. Ce mai contează modul expediat în care e tratat furtul aparent imposibil dintr-un asemenea lăcaş straşnic păzit?

O dată ce intră în acţiune profesorul de simbologie Robert Langdon (jucat, evident, de acelaşi Tom Hanks - principala atracţie de marketing a acestei zgomotoase producţii comerciale), chemat să salveze Roma dacă tot nu mai are Capitoliul gâşte, totul merge pe bandă rulantă. Din fericire, de data aceasta Hanks nu mai e nici dezavantajat de o pieptănătură idioată, nici împiedicat de parcă scenariul îi dă tot timpul cu o bâtă peste genunchi, cum se întâmpla în catastroficul Da Vinci Code. Dimpotrivă, revenit la forma care l-a făcut simpatizat şi agreat pe tot mapamondul, Hanks are sarcina de-a face tot filmul un jogging erudit, explicând din fugă concepte ezoterice şi simboluri criptice oricui se află prin preajmă - poliţiştilor, oficialilor elveţieni, feţelor bisericeşti de la Vatican, dar mai ales unei cercetătoare pe nume Vittoria Vetra, aflată acolo la momentul potrivit ca să asculte lecţii de simbologie (s-a preferat acest termen forţat şi nu cel consacrat - de simbolică) şi să rupă cu nonşalanţă foi de valoare inestimabilă din arhivele Vaticanului. Pus să citească indicii contracronometru pe pereţii câtorva dintre cele mai frumoase biserici din Roma, Hanks / Langdon nu vede decât rareori cai verzi, fiind destul de eficient în majoritatea cazurilor ca să ajungă la locul crimei la doar 4-5 minute după înfăptuirea a ceea ce aflăm că s-ar numi ritualul unei secte.

Dar, în acest punct deja, spectatorii antrenaţi în privitul filmelor au înţeles că nu logica e scopul realizatorilor, ci un suspans pe care, culmea, chiar reuşesc să-l obţină. Să fie de la filmările ameţitoare, de mare efect datorită în primul rând frumuseţilor arhitectonice în care abundă Roma (dar şi operatorului Salvatore Totino, care a lucrat cu Howard nu doar la Da Vinci Code, ci şi la minunatul Frost / Nixon), să fie de la coloana sonoră care susţine în forţă cursa binelui contra răului, să fie de la actorii parcă treziţi din somn faţă de cei din primul film al seriei? În orice caz, spre satisfacţia indubitabilă a producătorilor (în SUA, filmul a făcut încasări de 48 de milioane de dolari în primele trei zile de la lansare, iar în România a ajuns în fruntea box office-ului din al doilea week-end de difuzare - cu încasări de 228.590 RON) şi spre gratificarea totală a spectatorilor, filmul înaintează rapid printre nenumăratele piedici simbolice de tot felul - care se dovedesc, până la urmă, doar... simbolice. Langdon şi Vittoria dezleagă mistere, dialoghează cordial, se concentrează cinematografic şi... triumfă solemn. Nu prea e timp de zâmbete sau umor (á la Indiana Jones, de exemplu, alt... simbologist celebru, ca să ne păstrăm în nota filmului), ci totul se traduce prin rapiditate şi eficienţă în acest film pe care un excelent critic britanic îl compara cu o extracţie dentară cu anestezie pe lângă una fără anestezie (cu care asemăna Da Vinci Code).

Una peste alta, printre scenele în care se enunţă truisme în engleză şi esenţe în latină şi cele în care stupiditatea pompoasă a răsturnărilor narative (cusute nu cu aţă, ci cu sfoară albă) te obligă să te uiţi cu nerăbdare la ceas, filmul iese cumva la lumină. Cu condiţia însă să nu fie luat vreo clipă în serios şi considerat mai mult decât este: un divertisment hollywoodian care, probabil, din punct de vedere financiar, îi permite unui regizor precum Ron Howard ca între două agitaţii browniene fără miez să reuşească un film impecabil precum Frost / Nixon. Ceea ce, până la urmă, îl poate absolvi total şi definitiv de sus-numitele gafe.

Angels & Demons, SUA, 2009.
Regia: Ron Howard.
Cu: Tom Hanks, Ayelet Zurer, Ewan McGregor, Armin Mueller-Stahl, Stellan Skarsgard, Nikolaj Lie Kaas, Victor Alfieri.


Regia: Ron Howard Cu: Tom Hanks, Ewan McGregor, Ayelet Zurer, Stellan Skarsgard, Pierfrancesco Favino, Nikolaj Lie Kaas, Armin Mueller-Stahl, Thure Lindhardt, David Pasquesi

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus