Citiţi episodul precedent aici.
Reluăm în acest număr al revistei comentarea eşecului "dezbaterii publice" din 28 aprilie 2009 de la Ministerul Culturii, intitulată "Nevoia de lumină în camera obscură a cinematografiei româneşti". Discuţii încă şi mai obscure, cu invitaţi pe măsură, au loc la Comisia pentru Cultură de la Senat, unde jocurile par a fi făcute în vederea trimiterii la maşina de vot a unei legi care ar scoate cinematografia din sistemul Ministerului Culturii, senatorul Sergiu Nicolaescu anunţînd totodată la Realitatea TV intenţia eliminării complete a criticilor din comisiile de selectare a proiectelor de la CNC, întrucît ei "au alte treburi". I-a venit în sprijin un fel de manifest antireformist, cu semnături întîlnite numai pe genericele filmelor ratate sau nule din ultimii 20 de ani. În timp ce noul ministru de resort nu se arată mai receptiv decît predecesorii la solicitarea unui audit critic al aplicării legii în vigoare şi a regulamentului de avarie aferent, noi rebuturi absolute sau ratări spectaculoase, plătite din bani publici, au fost lansate, în premieră, în decursul acestor săptămîni, sub acoperămîntul cîtorva filme mereu excepţionale ale tinerilor cineaşti, care ne vor reprezenta la proxima ediţie a Festivalului de la Cannes. Cinematografia schizoidă, astfel prorogată, face mai jos obiectul notaţiilor unor critici de specialitate, urmate de două dialoguri prin e-mail cu regizori din generaţii diferite. (Valerian Sava)
Ileana Bîrsan: Un ministru distrat şi un nou prilej de autofiritisire
Întîlnirea din 28 aprilie 2009 n-a fost decît o tacla bine ticluită, la care domnul ministru a asistat doar ca un spectator mai degrabă distrat decît ca un guvernant cu intenţii serioase. Dacă discursul arogant şi suficient al directorului general al CNC nu mai este demult o surpriză, lipsa de reacţie a unui ministru care iniţiază o masă rotundă a fost cel puţin ofensatoare pentru regizorii şi criticii ale căror scrisori deschise au fost doar sursă de amuzament, iar pentru împricinaţi, un nou prilej de autofiritisire.
Vina pentru care "pleaşca" n-a avut timp, rost şi loc să mai argumenteze ceva în acest simulacru de dialog îi aparţine ministrului, care nu a acordat nici un dram de atenţie pregătirii acestei întîlniri, pe care, împăcat, a bifat-o în agendă.
Mă îndoiesc de eficienţa vreunui demers (singura propunere a domnului ministru) care constă în colaborarea haotică a tuturor celor care au ceva de spus pro sau contra, într-o zglobie activitate culturală care presupune colorarea cu cariocile a fragmentelor discutabile din legea cinematografiei şi din regulamentul CNC şi trimiterea ulterioară a hîrtiilor respective către cancelaria ministrului.
Mihai Fulger: Dl. Cristian Comeagă şi cum se procedează româneşte
Ce m-a deranjat cel mai mult (nu pentru prima dată) este atitudinea injustă a unora dintre reprezentanţii "industriei" neaoşe faţă de critica de film, la întîlnirea din 28 aprilie 2009. Cel care a scos-o la lumină de data asta a fost producătorul Cristian Comeagă, acelaşi care, în urmă cu o lună, îi răspundea lui Cristian Mungiu: "Apropo, vă rog insistent să-i daţi peste mînă lui Tudor Giurgiu. Individul e aproape de a uni breasla prin festivalul şi premiile lui, aşezînd alături veterani şi pifani, plebei şi corifei. Învăţaţi-l cum se procedează româneşte: sub pretextul înnoirii şi al luptei contra mediocrităţii, fiecare nou val are datoria să le bage la fund pe celelalte".
Intervenind în discuţia de la Minister, Alex. Leo Şerban a făcut următoarea sugestie: deoarece succesul de public e relativ (mai ales în România), este preferabil ca la concursul CNC să se ţină cont mai mult de succesul de critică al regizorilor, mizîndu-se pe filmele care au şanse mai mari de a aduce prestigiu internaţional cinematografiei noastre. Atît i-a trebuit dlui CC pentru a-l ataca pe antevorbitor (la pachet cu toţi criticii), pretextînd că "nu are sens să intre judecăţile de valoare într-un sistem", mai ales că ele sînt livrate "cu atîta uşurinţă". Aici e necesară o punere în context. Cine este acel critic român care a cutezat să "radă" (argumentat, dar "cu atîta uşurinţă"...) filmul Restul e tăcere, produs de dl. C.C.? Chiar numitul A.L.Ş. În schimb, cine a triumfat la ultima ediţie a Premiilor Gopo iniţiate de Tudor Giurgiu (oferit drept model)? Chiar pelicula lui Nae Caranfil. Cele două intervenţii ale dlui C.C. îi dovedesc ipocrizia. Încă şi mai grav este că, atunci cînd A.L.Ş. i-a replicat furibundului producător, afirmînd că "afară" (în alte ţări) verdictele criticilor pot determina (in)succesul unui film, mai multe voci din "industrie" s-au asociat sarcastic dlui C.C.: "Da, afară!". Ceea ce s-ar traduce prin "unde vă credeţi voi, criticii, în Occident? Sînteţi în România, unde verdictele voastre nu fac nici cît o ceapă degerată. Nu vă convine, plecaţi afară". În acest timp, dl. C.C. jubila: pusese la punct critica. Nimeni nu trebuie să-l înveţe pe el cum se procedează româneşte".
Laurenţiu Damian: Un concurs mizerabil, căruia îi voi face publică desfăşurarea
V.S.: Dragă Laurenţiu, faci parte, împreună cu regretatul Ovidiu Bose Paştina şi cu Nae Caranfil, din "Al treilea val", care n-a fost să fie în "deceniul satanic" al anilor '80 (ce-aţi făcut "după" e altceva); de ani buni, eşti director al Studioului Video din cadrul Ministerului Culturii; totodată, profesor de regie şi publicist, ai afişat în polemicile din "războiul cel dintre noi" un fair-play de înger şi demon sau invers; bref, eşti unicul interlocutor căruia îi pot pune direct următoarele două întrebări explozive, cu promisiunea unui no comment final din parte-mi:
1. În ce stadiu se află cinematografia română ca instituţie, dacă printre ipotezele unui nou director general la CNC figurează numele lui Ioan Cărmăzan, autorul foarte recentului O secundă de viaţă, sau cel al finanţistului Lucian Pricop, ilustrat tot recent prin contribuţia la desfigurarea ierarhiei ultimului concurs de la CNC?
2. Cum a fost posibil ca la întîlnirea din 28 aprilie fosta consilieră ministerială Cornelia Paloş, care a monopolizat discuţia zeci de minute, să i se adreseze actualului ministru cu formula familistă "că doar facem parte din acelaşi partid", iar dl Paleologu să accepte fără crîcnire afrontul politizării partinice?
L.D.: Dacă am făcut parte dintr-o generaţie sau dintr-un "val", cum spui tu, atunci cu siguranţă eu şi Bose Paştina (acesta, din nenorocire, post mortem) putem împreună să ne autointitulăm "generaţia ratată". Doar Caranfil s-a salvat, poate pentru faptul că nu a avut ocazia să se expună în genul filmului documentar de tip social (ca mine) sau simbolic, dar cu trimiteri clare la sistem (ca Bose Paştina).
Nu răspund provocărilor tale în zona politicului, pentru că de cîte ori am vorbit despre sistem s-a interpretat că am vorbit despre oameni! Cum vine cineva la conducerea unui minister - Ministerul Culturii -, cineaştii formează grupuri, şi interesul de grup este mai mult decît străveziu. Este valabil şi pentru cei tineri (unii nu mai sînt prea tineri), şi pentru cineaştii generaţiilor '60, '70 (o parte dintre ei nu mai sînt de mult cineaşti). Se uită un lucru: directorul general CNC este, conform legislaţiei în vigoare, un contabil! Unul înconjurat de tot felul de comisii de lectori de proiecte, în care foarte puţini ştiu să citească în cheie filmică, să vadă imagini dincolo de cuvinte. Ca să nu mai spun că fiecare membru, fiind numit de o organizaţie de cineaşti, reprezintă interesul celor care l-au trimis acolo. Concursul de proiecte devine o dosariadă în care se poate întîmpla ca un scenariu notat cu 4 să cîştige finanţarea, în urma unui punctaj al întregului dosar cel puţin ciudat!
Cînd am candidat la funcţia de director general al CNC, dincolo de un concurs absolut mizerabil - şi odată voi face publică "desfăşurarea" lui -, am crezut că un asemenea post implică un om care să aibă o strategie, care să simtă momentul actual al filmului românesc, cel puţin în privinţa festivalurilor, şi care să aibă inteligenţa şi curajul să spună unor cineaşti "continuă!" şi altora, "ajunge!".
Radu Jude: Cine e de vină? Eu şi toţi cei care au procedat ca mine
V.S.: Dragă Radu Jude, în plină febră a lansării filmului tău de debut, Cea mai fericită fată din lume, care a obţinut cîteva distincţii internaţionale, dar nu încă de prim rang, urmînd a fi proiectat la Cannes într-o secţiune paralelă fără premii, după impresionantul succes de public la Festivalului Filmului European din Bucureşti, te întreb dacă ai fi dispus:
1. să nu discutăm acum nimic despre filmul tău, care va fi comentat în cronici, după premieră, şi să te arunci pe loc în vîltoarea celei mai nefericite discuţii din lumea filmului românesc;
2. să rişti "a-ţi pune în cap toată lumea", de la politician, parlamentar sau ministru la director general în funcţie sau prezumtiv, discutînd nu numai despre "îmbunătăţirea Regulamentului", dar şi despre schimbarea legii, reformarea CNC-ului etc.;
3. iar dacă da, de ce ţi-ai asuma aceste riscuri?
R.J.: 1. Discutăm ce vreţi dumneavoastră.
2. Da, în măsura în care mă pricep la lucrurile astea.
3. Sincer, nu văd nici un risc. Sau singurul risc ar privi discuţia însăşi, ca atîtea altele pe temele acestea: să nu aibă nici un sens, să nu ducă la nimic. Dar poate sînt eu fatalist.
V.S.: Atunci să renunţăm la numerotarea întrebărilor şi să fim mai epici. Apropo de "fatalism", ai parcurs deja o mică odisee personală la concursurile CNC, iar la ultimul dintre ele ai fost chiar "mărul discordiei", agent indirect al "înveninării atmosferei" şi al "compromiterii imaginii instituţiei", după exprimările dintr-o împrejurare oficială a unui Voronin dîmboviţean. Cum au început şi cum au urmat contactele cu sistemul concursurilor de la CNC?
R.J.: Am obţinut finanţare de la CNC pentru două proiecte: scurtmetrajul Lampa cu căciulă (în 2005) şi lungmetrajul Cea mai fericită fată din lume (în 2007). În paralel, am mai făcut două scurtmetraje, unul cu bani de la TVR, celălalt fără nici un sprijin din partea vreunei instituţii publice româneşti. Din fericire pentru mine, ambele filme finanţate de CNC au fost selectate de festivaluri considerate importante, au luat premii, au fost cumpărate de distribuitori şi de televiziuni din străinătate. Sper că e o dovadă că am cheltuit banii publici acordaţi acestor filme într-un mod responsabil.
V.S.: O dovadă şi o responsabilitate care, parcă, nu ţi-au folosit la nimic.
R.J.: Oarecum, fiindcă am aplicat de încă trei ori la CNC şi am fost respins. Simt totuşi că nu am căderea morală să comentez prea mult. Şi asta dintr-un motiv simplu: mi-a convenit cînd am cîştigat, nu mi-a convenit cînd am pierdut, dar ceva a lipsit din parte-mi. Adică şi la sesiunea din 2007, cînd am primit finanţare pentru lungmetraj, au existat cineaşti care, prin succesul filmelor anterioare, demonstraseră că meritau să facă film mai departe. Dau doar două exemple: Adrian Sitaru şi Ileana Stănculescu. Sînt sigur şi că au existat, în plus, proiecte bune ale unor debutanţi despre care eu nu ştiu mare lucru, dar cred că filmele meritau făcute. Ei bine, atunci eu n-am zis nimic. Am observat aberaţiile concursului respectiv, aberaţii imputabile uneori celor din juriu, alteori sistemului, dar am tăcut, pentru că mi-a convenit: eu primisem finanţare, eram cu sacii-n căruţă, eram mulţumit că o să fac filmul pe care l-aţi citat. Păi, dacă am acceptat nedreptăţile comise la concursul CNC atunci cînd am cîştigat, de ce să nu le accept şi acum, după ultimul concurs, la care ziceţi că am fost "mărul discordiei"? Adică ce să fac, să fac scandal doar cînd nu primesc eu bani şi în rest să tac mulţumit din gură? Mi se pare mult prea penibil. Îmi merit soarta: trebuia să ştiu că, dacă te joci cu focul, te mai şi arzi. Cine e de vină pentru acest sistem care funcţionează aberant? Eu şi toţi cei care au procedat ca mine.
V.S.: Fac de 50 de ani dialoguri cu cineaştii români şi pe nici unul nu l-am auzit vorbind vreodată în asemenea termeni. E un semn foarte bun. Singurul, în afara filmelor trimise la Cannes.