Un ritual de trecere - Le silence de Lorna

Recompensat în 2008 cu Premiul pentru scenariu la Cannes, filmul lui Jean-Pierre şi Luc Dardenne nu se îndepărtează de temele sociale exploatate de cei doi fraţi până acum şi, chiar dacă nu inovează din punct de vedere stilistic, oferă o poveste convingătoare şi lansează o actriţă albaneză de viitor - Arta Dobroshi.

Fraţii Dardenne nu îşi duc spectatorul cu zăhărelul pentru că realitatea din jur respinge de la sine dulcegăriile. Un cuplu care decide să-şi vândă copilul, din lipsă de bani - în L'enfant (2005), relaţia dintre un tată sinistru, care face trafic clandestin cu africani şi fiul lui adolescent, mult mai curat - în La promesse (1996). Un tâmplar care e nevoit să-l înveţe meserie pe ucigaşul fiului său - în Le fils (2002). O adolescentă supravieţuitoare care combate o lume ostilă cu arme neascuţite - în Rosetta (1999).

Conducându-şi ambarcaţiunea "printre meandrele concretului", punând în permanenţă în discuţie relaţiile de familie cu fundalul unei societăţi pe care crearea Uniunii Europene a agitat-o şi mai mult, belgienii Dardenne, asumat de stânga, practică un cinema care îşi ia în serios rolul militant.

Lorna (Arta Dobroshi) este o tânără albaneză care intenţionează să se stabilească la Liège, unde vrea să cumpere un snack bar împreună cu iubitul ei. Pentru că modalitatea cea mai rapidă de a obţine cetăţenia este căsătoria de formă cu un cetăţean belgian, Lorna acceptă deal-ul propus de un şmenar (Fabrizio Rongione), acela de a se mărita cu un junkie local (Jérémie Renier). Pactul capătă proporţii demonice atunci când şmenarul vrea să se descotorosească de junkie, iar Lorna trebuie să păstreze tăcerea, devenind astfel complice la crimă.

Dacă fraţii Dardenne preferă să filmeze pe peliculă de 35mm şi nu pe digital, şi să mişte cât mai puţin aparatul (în Le fils, camera era un personaj în sine, iar montajul extrem de strâns reda fidel starea de panică a eroului), este pentru că aveau nevoie să poată vedea povestea Lornei într-o anume perspectivă.

O explicaţie ar fi poate şi faptul că tot ce i se întâmplă eroinei - de o curăţenie asemănătoare Rosettei - este anticamera viitoarei maternităţi. Un purgatoriu terestru în care îi sunt testate calităţile elementare. Un ritual de trecere care avea nevoie de un cadru mai larg şi de mai multă linişte.

Dacă reuşesc să construiască o poveste care se susţine deşi nu e peste măsură de originală, Dardenne-ii reuşesc mai ales să impună nişte personaje credibile şi umane, chiar dacă (sau mai ales dacă) unele sunt negative. Cea mai reuşită relaţie din film este, însă, cea care se creează discret între Lorna şi dependentul de droguri, amândoi nişte victime care descoperă, dincolo de datele reci ale contractului, o complicitate şi o căldură umană care le mântuie.

Cu câteva kilograme în minus, emaciat şi fragil, Jérémie Renier face un rol mai mic, dar mult mai impresionant decât cel din L'enfant. "Fraţii" au mână bună. L-au descoperit pe Renier când avea 16 ani şi i-au dat rol principal în La promesse. Renier n-are studii de actorie. După mai multe filme alături de Dardenne-i, nici nu mai are nevoie.

Belgienii i-au mai lansat pe Emilie Dequenne, Olivier Gourmet, Arta Dobroshi, Morgan Marine. Şi-au creat de fapt un soi de familie, pentru că îşi rulează oamenii în mai multe filme, chiar şi în roluri mici.

Luptând cu propriile-i capcane, printre care banalizarea tematicii sociale şi manierizarea (Dardenne-ii au devenit o marcă şi un epitet), Le silence de Lorna nu e genul de film care să îţi lumineze o după amiază deprimantă. Dimpotrivă. Termenul de "entertainment" e ultimul care s-ar lipi de filmele belgienilor a căror sarcină pare să fie aceea de a nu ne lăsa să ne rupem de realitate.


Le silence de Lorna /Tăcerea Lornei
Regia Jean-Pierre Dardenne şi Luc Dardenne,
cu: Arta Dobroshi, Jérémie Renier, Fabrizio Rongione, Alban Ukaj, Olivier Gourmet.