La început, a fost Tăcerea - La silence de Lorna

Povestea e simplă, limpede, izbitoare. O imigrantă albaneză, Lorna, se căsătoreşte de formă cu un belgian dependent de droguri. Ea, ca să obţină cetăţenie, el - ca să obţină un bonus pentru heroină de la negustorii de clandestini, care-au aranjat mariajul. Povestea e simplă, ca toate poveştile bine spuse. Iar fraţii Dardenne se apropie razant de claritatea clasică în La silence de Lorna. E unul dintre cele mai frumoase filme care-au rulat pe ecranele noastre, în ultimii ani. Frumos, pentru că viu, cu oamenii vii, cu istoriile lor aiuritoare, care nu seamănă unele cu altele.

Nimic exemplar, moralizator, doar viaţă. Nimic din tehnicile şi efectele holywoodiene, dimpotrivă. Şi totuşi te ţine în priză din primele minute, de când apare această fată cu accent bizar, cu ochi mari şi cu un surâs în care nici ea nu crede. Are un logodnic albanez, muncitor ambulant, aflat în semisclavia aceloraşi mafioţi ca şi ea. El lucrează din loc în loc, primeşte slujbe ingrate, dar bine plătite, în reactoare nucleare, de pildă. Strâng împreună bani şi fac planuri de viaţă. Să cumpere un bar, să se stabilească în Belgia. Sau în altă parte, în Vest.

Pînă una, alta, ea (Arta Dobroshi, genial descoperită şi distribuită) trebuie să împartă un apartament cu un junkie (Jeremie Renier, tot "descoperire" a fraţilor). Iar la un moment dat, mafioţii albanezi decid că soţul de paradă trebuie să moară, pentru ca afacerea cu mariajul să prospere. Iar Lorna trebuie să aleagă între a deveni complice la crimă sau a fi expulzată, cu tot cu visurile ei. Totul se decide în tăcerea ei îndârjită, în forul interior ermetic, care conduce povestea de la început până la năucitorul ei sfârşit.

Ce va alege? Să tacă, să închidă ochii ori să-l ajute pe soţul formal să se salveze? Putem trata omul drept mijloc şi rămâne în acelaşi timp umani? Lorna nu ne spune. O vedem pieptindu-şi sprâncenele, muncind în curăţătorie, dansând, jucând cărţi şi dându-se cu capul de pereţi, la modul propriu şi foarte personal. Nici măcar paşii ei sonori nu te lasă să ghiceşti ce are de gând, încotro merge. Suspans până la capăt. La urmă urmei, fraţii n-au luat în 2008 premiul pentru scenariu la Cannes doar pentru ochii frumoşi ai Artei.

Pe măsură ce povestea înaintează, vedem derulându-se mecanismele birocratice şi reversul lor întunecat, reţelele mafiote. Acestea împreună sunt dispozitive ale depărtării, ale distanţei de la care individul poate fi privit ca obiect, marfă, angajat, cetăţean, pacient, client, sclav. În paralel se înfiripă dispozitive ale apropierii. "Vă amintiţi de mine?", o întreabă rugător Lorna pe una dintre asistentele medicale. E un protest aici, o negaţie disperată a relaţiilor impersonale, impuse de birocraţie.

E atâta dorinţă de viaţă în filmul ăsta, încât aproape arde pelicula, cu tot cu hârtiile care sufocă personajele. Atâta chimie rară, care scapă cuvintelor, dar străbate cadru după cadru, iluminând până şi cele mai neutre, cele mai nepăsătoare locuri de pe lume, spaţii de închiriat, spitale, ghişee, farmacii, subsoluri, parcări şi, mai ales, drumuri.

Fraţii Dardenne intră în grupul minoritar al regizorilor care acordă încă o şansă umanităţii. Şi încăpăţânarea de a dezminţi moartea Omului, consecutivă morţii lui Dumnezeu, stă în centrul fiecăruia dintre filmele lor. Ca orice creatori care se respectă, încearcă să repare ireparabilul. Criticii au numit asta realism social, dar problematica imigranţilor, a globalizării, a deviaţiilor şi devianţilor nu reprezintă decât fundalul-pretext al poveştii. Ca şi L'enfant, Lorna... se concentrează pe o defecţiune a mecanismului social, pe locul unde roata se învârte în gol. Mişcarea asta absurdă, întâlnirea ratată de angrenaje sociale, culturale, economice etc. reprezintă punctul de ruptură care lasă să se întrevadă sensul adânc.

Ar putea fi un film de dragoste, dacă prin asta se înţelege forţa cu care unele fiinţe îşi aparţin una alteia sau, mai precis, atârnă una de altă, în aşa fel încât salvarea unuia ajunge să depindă de celălalt, şi invers. La silence de Lorna putea fi un film tezist, o fabulă-limită, pe teme înalt morale. Dar nu e. E un film despre tăcere, tăcere care protejează, tăcere care răneşte, se joacă, se revoltă, visează, tăcere care refuză viaţa, apoi o recreează în secret, mister feminin şi instinct de libertate, tăcere care caută scăpare din sistemul oprimant al cuvintelor. Dacă vorbele care contează în film sunt din hârtie, tăcerea e din carne şi sânge. Veţi vedea toate astea pe chipul unei femei, de-a lungul unui film emoţionant şi ataşant, cu un montaj care îţi taie respiraţia. Povestea te împinge când într-o parte, când în alta, dar de auzit, la final, o veţi auzi numai pe Lorna. Exilaţi fiecare în felul lui, dependenţi de planuri sau de droguri, împinşi iar şi iar spre margine, cei doi "soţi" se zbat şi se agaţă cu unghiile şi dinţii de mal, căutând cu înverşunare scăparea. De la "care pe care", se ajunge la "ori amândoi, ori nici unul". Nu încape loc şi timp pentru deliberări şi monoloage. Şi, lucru rar pentru filmele zilelor noastre, nu încape nici o undă de scepticism faţă de fiinţa precară şi fără elemente de siguranţă care e omul. Niciodată doar mijloc, pe cât posibil scop.

Dacă infernul sunt ceilalţi, salvarea este celălalt. Iată linia de forţă a filmului. "Nu cred că vrei să te laşi, ai spus-o de atâtea ori!", îi aruncă Lorna "soţului", explicându-i de ce refuză să-l ajute. Poate că salvarea este o iluzie, una în plus, Marea Iluzie, Marele Halucinogen, dar asta nu înseamnă ca trebuie s-o abandonăm. E la fel ca povestea fraţilor Dardenne: poate că nu s-a întâmplat niciodată şi nici n-o să se întâmple, nu e după "un caz real", iar Arta Dobroshi chiar e actriţă, nu imigrantă albaneză (de fapt, e născută în Kosovo şi se consideră "cetăţean al lumii"). Dar asta nu înseamnă ca povestea nu e adevărată. Fără suspans artificial, fără sirop, în lumina naturală. Lumea din film are densitatea, ritmul şi neprevăzutul lumii reale. Ne ia şi ne poartă cu ea într-un mod cuceritor de veridic, apoi ne lasă să judecăm. Ori s-o credem, pur şi simplu.